Doi domni
În Sfânta Scriptură sunt cuvinte ale Mântuitorului pe care le-a rostit silit de aplecarea poporului mai mult spre cele ale lumii decât spre cele dumnezeieşti. Cu trei versete mai înainte de începutul acestei evanghelii, Hristos încheie un şir de învăţături legate de dragostea de bani. Versetul 21: „Că unde-ţi este comoara, acolo-ţi va fi şi inima“ pecetluieşte parcă un şir de sfaturi începând cu una din fericiri: „Fericiţi cei milostivi…“ (5, 7), apoi: „Împacă-te cu pârâşul tău…“ (5, 25) şi: „Celui ce vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa“ (5, 40).
Parcă-L văd pe Mântuitorul cum Se uită în ochii ascultătorilor Săi nedumeriţi de astfel de sfaturi venite pare-se din altă lume pentru mintea lor prea înlănţuită de hotarele Legii. Ce ştiau ei de cer şi de Împărăţia de Sus? Ce puteau înţelege ei din aceste cuvinte ale Domnului? De aceea Mântuitorul revine spre cuvinte mai apropiate de gândirea ascultătorilor Săi şi le vorbeşte astfel despre ochi şi lumină. Cât de legaţi ar fi fost ei de avuţii, de exemplu, tot nu şi-ar fi dat lumina ochilor în schimbul bucuriei de avere. Dar Domnul voia să-i facă a înţelege ce înseamnă înrobirea minţii. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că „această idee o înţelegea greu marea mulţime; de aceea Îşi mută învăţătura Sa spre lucrurile din afară, spre cele ce stăteau în ochii ascultătorilor Săi, pentru ca, prin cele materiale, să înţeleagă şi pe cele spirituale“[1]. Dacă n-am socoti iubirea de mântuire a semenilor, am fi şi noi ispitiţi de multe ori să socotim prea simple unele cuvântări de azi, accesibile totuşi neiniţiaţilor, pe care în atâtea rânduri trebuie să le suportăm poate cu prea multă răbdare în biserici şi în alte locuri. Nu cred însă că-i mare deosebire între puterea de înţelegere a celor de demult cu aceea a celor de azi. Mulţimi cu minţi prea puţin ascuţite sunt destule şi acum în lume. Dacă ar veni din nou Mântuitorul printre noi să ne predice, mulţi teologi de azi I-ar contesta poate cuvântările. Că dacă atunci poporul avea sentimentul religios destul de treaz şi la unii chiar înflăcărat sub influenţa Legii, astăzi, sub imperiul formalismului religios şi al instinctelor dezlănţuite în mediul secular al vremii, mai mult ar ofta Hristos că „ochi au, dar nu văd“ şi Şi-ar începe discursul ca odinioară, cu parabole simple şi cu aceeaşi presimţire că unii dintre ascultătorii de azi Îl vor răstigni a doua oară.
Mântuitorul vorbeşte despre ochi şi trup, dar în cuvântul Său ochiul este metaforă pentru lumina spirituală ce izvorăşte din suflet. „Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet“, zice Sfântul Ioan Gură de Aur[2]. Dacă mintea nu pricepe cele ale harului, în ce neştiinţă va geme sufletul, în ce noapte va hoinări trupul! Dar Mântuitorul merge mai departe şi, după ce captează atenţia ascultătorilor Săi şi le deschide oarecum mintea ca să simtă în ce întuneric zac, îi înfricoşează cu gravitatea stării în care cei mai mulţi erau prinşi: aceea de a socoti că pot sluji la doi domni. Mai mult, că pot crede că slujirea la doi domni îi mulţumeşte pe amândoi. „Să ne cutremurăm, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, la gândul că noi suntem aceia care L-am silit pe Hristos să spună aceste cuvinte, să pună adică aurul alături de Dumnezeu. Dacă înfricoşător este lucrul acesta, apoi cu mult mai înfricoşător este să o faci cu fapta, să preferi tirania aurului în locul fricii de Dumnezeu“[3].
Ştiind că venirea Sa în lume îi împarte pe oameni, Hristos dorea ca aceştia să-I slujească numai lui Dumnezeu. De aceea le arată cât de potrivnice sunt cele două slujiri, după cum sunt şi cei doi domni pe care unii credeau că pot să-i mulţumească, slujindu-le deodată. Mântuitorul nu dorea o unitate între două slujiri la doi domni ce dau porunci potrivnice. Că, dacă ar fi dat aceeaşi poruncă amândoi domnii, atunci n-ar fi fost doi, ci unul. Nu dorea o astfel de unitate, pentru că înseşi slujirile erau potrivnice. Dacă unuia i se dă iubirea, celuilalt, ura; dacă de unul se apropie, de celălalt nu numai că se depărtează, ci îl şi dispreţuieşte. Nu se întâmplă şi în lumea noastră acelaşi lucru?
Hristos ne spune şi nouă, celor de azi, că nu se poate să slujim şi pe Dumnezeu şi pe demonul banului şi al avariţiei, al egoismului şi al posesiunilor materiale. Nu se poate să împlineşti două porunci potrivnice. Să trăieşti două învăţături care se împotrivesc. Să urmezi pe doi oameni care merg în direcţii opuse. Căci sau de unul te apropii şi de celălalt te depărtezi, sau pe unul îl asculţi şi celuilalt îi dispreţuieşti chemarea. Şi între noi se vede lămurit acest lucru. Hristos Însuşi face această disociere necesară între cele două slujiri. Şi noi nu trebuie să avem alt gând decât cel al lui Hristos. El n-a arătat la început cine sunt aceşti doi domni. Ci atât a spus că nu se suprapun poruncile şi învăţăturile lor, ceea ce atrage după sine despărţirea celor care-i urmează. Dar, în final, El îi şi numeşte, arătând ferm că nu pot fi vrednici de urmat amândoi domnii, pentru că unul pe Dumnezeu Îl reprezintă, celălalt, pe Mamona. Dacă astăzi încercarea de unitate a Bisericilor intră adeseori în derivă, este tocmai pentru că li se pare unora atât de anevoie să se întoarcă acolo de unde au părăsit unitatea dintâi. Ci cred că-n diversitatea învăţăturilor s-ar putea prânzi la masa dragostei, deşi Hristos remarcă imposibilitatea unei astfel de unităţi. Evanghelia de azi are încă multe de spus. Dar tema expusă poate fi îndeajuns pentru cine vrea să se mântuiască.
Pr. Petru Roncea
[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p 266;
[2] Ibidem;
[3] Ibidem, p 273;
