/ Sfinţi şi Cuvioşi - Viaţa / Bătrânul Evdochim Aghiopavlitul

Bătrânul Evdochim Aghiopavlitul

Bătrânul Evdochim Aghiopavlitul

Bătrânul Evdochim Aghiopavlitul, în lume Evanghel Travlos, s-a născut în anul 1910 în Fanarul Kardiței, din părinți credincioși, Gheorghie și Agorița. Când s-a eliberat din armată, a spus să scrie pe foaia de drum Dafni. Și astfel, nu a mai mers în satul său, ci a venit direct în Sfântul Munte ca să se facă monah. Voia să se închinovieze în altă parte, dar a rămas pentru o noapte la Mănăstirea Sfântului Pavel. Aici i-a plăcut rânduiala și a rămas, iar părinții mănăstirii l-au primit. Era învățat pentru vremea sa, fiind absolvent al școlii gimnaziale. Egumenul Serafim l-a avut ca ajutor al său vreme de mulți ani. Tunderea lui în monahism a avut loc la scurtă vreme. A slujit mănăstirea în diferite ascultări: la Arhondaric, la biserică timp de 17 ani a fost citeț și tipicar. În arta cofetăriei era neîntrecut; făcea dulciuri pentru părinți ca să-i odihnească și ca să le facă o mângâiere. Rețetele și le amintea pe de rost până la adormirea sa.  

Mama lui, surorile și fratele său nu voiau ca el să devină monah. Iar el a dobândit fericita înstrăinare, din clipa când a devenit monah nu a mai mers niciodată în satul său ca să-și vadă rudele. În lume a ieșit după treizeci de ani, fiindcă avea o hemoragie nazală gravă și medicul se temea ca nu cumva să moară.

Își iubea mănăstirea cu adevărat, ca pe propria casă. Într-un an s-a petrecut un cutremur și părinții dormeau afară în grădină, pe terase. Bătrânul Evdochim nu voia să iasă. Dormea în chilia sa și atunci când l-au întrebat de ce nu se teme, a răspuns: „Eu am venit pentru mănăstire. Dacă vrea Maica Domnului să se prăbușească mănăstirea, la ce-mi mai trebuie viața mea?”. El însuși se îngrijea de biserică, aprindea candelele și în tot timpul cutremurului nu a ieșit deloc din mănăstire.

Metanii și postiri exagerate nu făcea. Era credincios rânduielii chinoviei. „Cele rânduite, părinte, nu exagerări”, spunea. Rugăciunea lui Iisus o rostea simplu, dar cu putere. Pentru sfaturi mergea la Bătrânul Iosif Isihastul, cel care ultimii ani ai vieții sale și i-a petrecut în apropierea mănăstirii, la Noul Schit. Despre acesta spunea că este un om sfânt. De la el a învățat să rostească Rugăciunea lui Iisus. Pe monahii mai tineri îi sfătuia părintește, zicându-le: „Fiul meu, să rostești Rugăciunea neîncetat. Nu doar la canonul tău. Dacă vreodată obosești, să pui glasul 5 și să o spui psalmodiind. Îndulcește puțin. După aceea să o continui ca și mai înainte. Iar atunci când urci scările, la fiecare treaptă să spui Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Era un om vesel, cu un umor înnăscut. Cea mai mare virtute a lui era neosândirea. Niciodată nu vorbea în deșert și niciodată nu osândea pe nimeni. Întotdeauna sfătuia cu dragoste. Atunci când era portar al mănăstirii, întâmpina întotdeauna închinătorii purtând rasa și camilafca, având întotdeauna pe buze un zâmbet și un sfat părintesc. Fără de răutate se purta cu toți. Chiar de îl ocărai, nu spunea nimic. Doar te asculta în tăcere, după care spunea: „Bine, Gheronda, îți mulțumesc”. Apoi pleca. Întotdeauna era gata să sară în ajutor și totodată supus tuturor. Dacă îl ocărai și apoi îl strigai „părinte Evdochime”, el răspundea cu voie bună și cu râvnă „binecuvintează”, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. În atâția ani cât a trăit în mănăstire nimeni nu l-a văzut vreodată mânios. Avea și o politețe firească. Atunci când voia ceva, spunea: „Gheronda (așa îi numea chiar și pe călugării tineri), dacă mă iubești, adu-mi acel lucru”. Prietenia cea deosebi, cea oprită de rânduielile monahale, lipsea cu desăvârșire de la bătrânul Evdochim. Cu toți se avea bine/avea relații bune, dar totodată de toți se depărta. Odată au hotărât în Consiliul Mănăstirii să-l facă proestos (membru al Consiliului de Conducere). Însă el, pentru a evita aceasta, se ascundea într-un loc îndepărtat, în plantația de măslini a mănăstirii. Timp de trei zile la rând l-au căutat. Egumenul l-a observat și i-a spus să se prezinte în fața Consiliului și să refuze, dacă nu dorește. Când s-a prezentat și i-au adus la cunoștință propunerea, el a răspuns: „Vă mulțumesc mult, Gheronda. Maica Domnului să vă răsplătească osteneala. Aveți să-mi spuneți altceva? Binecuvântați!” și a plecat. Spre sfârșitul vieții sale l-au întrebat dacă nu s-a căit pentru faptul că nu a devenit proestos. „Nu, a răspuns el, ci mă bucur că nu apare semnătura mea în hârtii”.

Avea un umor spontan, dar niciodată nu judeca. Chiar dacă îl ocărai cu cele mai urâte cuvinte, el stătea puțin tăcut, după care spunea: „Bine, gheronda, îți mulțumesc”. Și apoi pleca.

Era iubit de toți și fără de răutate. Era întotdeauna gata să ajute și să se supună tuturor celor care îl chemau la slujire.

Bătrânul Evdochim Aghiopavlitul

Odată, în timp ce se discuta o oarecare problemă a mănăstirii, și-a spus și bătrânul Evdochim părerea. Atunci cineva, din lucrarea diavolească, i-a spus:

– Încetează! Tu nu ești proestos.

– Iartă-mă, ai dreptate.

Și zicând aceasta, și-a plecat capul.

Iarna, după trapeză, mergea direct în biserică. Se așeza într-o strană, își trăgea camilafca pe ochi, ca să nu i se vadă chipul, și începea să rostească Rugăciunea lui Iisus. Dacă vreun călugăr îl întreba „Ce faci, părinte Evdochim?”, el răspundea: „Îl războiesc. Vezi tunul?”. Și arăta șiragul său de metanii, care avea 300 boabe.

Niciodată nu judeca pe nimeni și nu cârtea.

„Când a îmbătrânit și s-a îmbolnăvit, povestește monahul care l-a îngrijit, egumenul m-a însărcinat să-l îngrijesc. Într-o zi l-am pus pe balcon împreună cu un frate, ca să-i țină companie, și am început să fac ordine în chilia sa. Peste puțin chilia sa a devenit de nerecunoscut. I-am pus și un divan micuț, am închis și … (pe care nu le închidea niciodată, fiindcă voia să aibă aer curat. Le-ar fi închis numai dacă ar fi văzut țurțuri de gheață atârnând de acoperiș) și i-am aprins soba (pe care niciodată nu o aprinsese). Chilia sa devenise cu adevărat de nerecunoscut. Când am terminat, am mers și l-am adus încet-încet în chilie. De îndată ce a intrat, a zâmbit s-a așezat pe divan și mi-a spus: «Bine, Gheronda, în chilia mea când mergem?». Credea cu adevărat că îl dusesem în altă chilie. În chilia sa nu avea loc nici măcar să te apropii de fereastră, nici măcar soba lui nu se vedea. Avea doar un mic coridor până la patul său pe care se afla un singur loc pe care putea să stea un om. Timp de cincizeci de ani nu s-a întins niciodată pe pat ca să se odihnească. Dormea șezând și se învelea cu o cergă. Când îl întrebau de ce nu aprinde focul, el răspundea: «Unde sunt țurțurii? Nu văd țurțurii, ca să aprind focul». Același lucru răspundea și atunci când îi spuneau să închidă fereastra. De vreme ce soba încălzea mica sa chilie, am luat binecuvântare de la egumen să-l spăl. L-am anunțat despre aceasta cu șovăială, gândindu-mă că poate nu vrea, de vreme ce de ani de zile nu se spălase. Însă întotdeauna făcea ascultare, ajutând și el cu ce putea. L-am spălat cu multă grijă, respect și atenție. Când s-a terminat totul, a slăvit pe Dumnezeu și a spus: «Cincizeci de ani sunt, Gheronda, de când trupul meu nu a văzut apă». După aceea, plin de emoție a început să-mi dea binecuvântări. Și el îngrijise șapte bătrânei și cunoștea toate acestea. După baie dormea continuu; îl trezeam, îi dădeam puțin suc de fructe să bea, după care continua somnul, fiindcă baia îl înmuia. Firește că după aceasta, îl spălam la intervale regulate. I-am spus atunci:

– Tu m-ai găsit pe mine și-ți dau un pahar de apă. Pe mine oare mă va îngriji cineva?

– Nu-ți fă griji, Gheronda, mi-a răspuns el, căci te va iconomisi Dumnezeu, așa cum m-a iconomisit și pe mine.

De altfel, așa lucrează legea duhovnicească. A venit și clipa când urma să fiu tuns în Schima Mare și i-am spus aceasta. Bătrânul Evdochim s-a bucurat foarte mult și mi-a urat ca un tată. I-am cerut sfatul, iar el mi-a spus: «Două capitole din Noul Testament să citești în fiecare zi neapărat/negreșit. Să nu le lași niciodată! Să faci Paraclisul Maicii Domnului, să citești Acatistul Bunei Vestiri. Și canonul tău să-l faci. Să rostești neîncetat Rugăciunea lui Iisus, până când o vei auzi rostindu-se singură înlăuntrul tău. Dacă nu o auzi rostindu-se singură înlăuntrul tău, atunci nu ai înaintat. Când vei spune Doamne Iisuse Hristoase, vei auzi înlăuntrul tău o voce spunându-ți Ce vrei, copilul meu? Miluiește-mă, Doamne! Trăia aceasta. De asemenea spunea: «Să nu urci nicio treaptă în mănăstire fără să spui la fiecare treaptă o dată Rugăciunea lui Iisus».

Toți părinții, tineri și bătrâni, îl iubeau mult. Tot cel care se apropia de el, numai folos primea. În fiecare seară, câtă vreme a durat boala sa – în timpul căreia a pătimit și puțină -, treceau toți ca să-l vadă și să se folosească. De îndată ce obosea, spunea: «Acum părintele Evdochim a obosit. Vrea liniște…dacă mă iubiți». Și își acoperea capul cu o cergă. Într-o zi a trecut egumenul ca să-l vadă.

– Părinte Evdochime, l-a întrebat egumenul, ești bine? Fiul meu, îți lipsește cumva ceva?

– Nu, Gheronda, cu binecuvântarea Sfinției Voastre sunt pe mâini bune. Le am pe toate din belșug. Numai îndatoririle mele duhovnicești lipsesc (voia să spună că nu mai putea să coboare la slujbe).

În altă zi a venit un călugăr de la Schit care era medic, ca să-l consulte, fiindcă cu cât trecea timpul, cu atât se îngreuia mai mult. L-am pregătit spunându-i că va veni medicul să-l vadă. Vine medicul, intră înăuntru, îi pune metanie, îi sărută mâna și îi spune: «Gheronda, sunt medicul. Cum vă simțiți?». «Slavă lui Dumnezeu, cu rugăciunile tale sunt foarte bine! Cuvioșia ta cum se descurcă cu cele călugărești?». Medicul a amuțit. Se pierduse, nu știa ce să răspundă. În cele din urmă care era bolnavul? Bătrânelul sau însuși medicul?

Cât privește mâncarea, era întotdeauna un bun colaborator. Niciodată nu s-a întâmplat să fi cerut mâncare separată sau să fi nu-i plăcut mâncarea de la trapeza de obște. Tot ce-i dădeam, mânca și mulțumea lui Dumnezeu și-L slăvea:

– Maica Domnului să-ți răsplătească osteneala, Gheronda! Slavă Ție, Dumnezeule, avem de toate! Toate sunt bune, o ducem bine.

– Aici o ducem bine, părinte Evdochim. Oare, dincolo ce vom face?

– Nu te teme, Gheronda! Și aici bine, iar acolo și mai bine.

– Dar cum de ești așa de sigur că ne vom mântui?

– Gheronda, cum să nu fiu sigur? Noi pentru mântuirea noastră am venit aici. Cincizeci de ani ne nevoim…jumătate de veac, Gheronda!

– Și dacă vei găsi acolo greutate?

– Dacă voi găsi acolo greutate, a răspuns zâmbind, atunci voi striga pe Starețul nostru, pe Sfântul Pavel, și-i voi spune: «Gheronda, jumătate de veac te-am slujit pe cât am putut. Te rog, rezolvă tu problema!».

Și era sigur că rugăciunea îi va fi ascultată. «Nu te teme, Gheronda, noi vom face tot ce putem omenește. Iar dacă vom întâmpina vreo greutate, Starețul nostru (Sfântul Pavel, Ctitorul Mănăstirii) ne va ajuta. Fiu de împărat și mare ascet, vezi…».

«Părinte Evdochim, cântă ceva, căci am puțină mâhnire». Nu apucam bine să termin frază, că și începea să cânte: «De mulțimea păcatelor mele mi se îmbolnăvește trupul, slăbește și sufletul…»”.

Făcea spovedanie amănunțită și se împărtășea zilnic în cele mai de pe urmă ale sale. În ultima zi a vieții sale avea privirea ațintită în sus și nu vorbea. Bolnicerul l-a întrebat dacă vede ceva, iar el cu umorul său spontan i-a răspuns:

– Nu încă, mai târziu îți voi spune.

– Te-ai îngreuiat? Nu cumva pleci?

– Nu, ți-aș fi spus.

– Vrei cumva să aducem preotul să te împărtășească acum?

– Să se termine Liturghia.

În vremea Doxologiei a mers să-l vadă. Simțea o bucurie ce nu se putea explica, dar care creștea tot mai mult cu cât se apropia de chilia lui. Stăpânea o liniște adâncă…când a intrat în chilie l-a găsit pe bătrânul Evdochim săvârșit în Domnul. Sufletul lui zburase către Domnul său cel dorit, iar pe chipul său se vedea un zâmbet larg. Era Postul Mare. Era a patra Duminică a Postului Mare, cea numită a Sfântului Ioan Scărarul, 16 martie 1987. Bătrânul Evdochim s-a săvârșit în al 77-lea an al vieții sale. În acea după-amiază a avut loc înmormântarea lui. Să avem binecuvântarea lui! Amin.

Fragment din cartea în curs de apariţie “Din tradiţia ascetică și isihastă athonită”. Traducere din lb. greacă: Ierom. Ştefan Nuțescu

Bătrânul Evdochim Aghiopavlitul

Comments are disabled