Sfântul Antonie cel Mare și monahismul
Numele Sfântului Antonie cel Mare a rămas în conştiinţa Bisericii ca întâiul îndrumător şi dascăl al vieţii de obşte, el singur atingând hotarul desăvârşit al pustniciei, după cum ne-o arată Luminânda zilei de 17 ianuarie, când este el cinstit de Biserică: „Cale nouă şi neumblată de oameni alegându-ţi din tinereţe, de Dumnezeu purtătorule, pe aceasta cu înfocare, până la capăt, fără abatere ai călătorit, Legii celei noi a lui Hristos plecându-te; şi te-ai arătat cel dintâi învăţător al pustiului şi mai mare al călugărilor!“.
Născut în anul 251, în satul Come, lângă Heraclea Egiptului de Sus, din părinţi creştini, a avut parte de o educaţie aleasă; părinţii săi aveau o deosebită grijă ca nu cumva nevinovăţia fiului lor să fie coruptă de cuvintele persoanelor vicioase ale vremii. Mergea regulat la Biserică şi, deşi părinţii i-au murit, neavând el încă 20 de ani, totuşi inima i se legase într-atâta de Cuvântul lui Dumnezeu, încât a crezut că toate cuvintele Scripturii sunt numai lui adresate. Avea o însemnată avere, moştenire de la părinţi. Cuvintele: „Mergi şi-ţi vinde tot ce ai şi dă săracilor…“ l-au mişcat până la hotărârea cea mare. „Cuvioase părinte, ascultând de glasul Evangheliei Domnului, ai părăsit lumea; iar bogăţia şi mărirea le-ai socotit lucruri de nimic. Pentru aceasta, tuturor strigi: iubiţi pe Dumnezeu şi veţi afla har veşnic; nimic să nu doriţi mai mult decât dragostea Lui. Ca, atunci când va veni întru slava Sa, să aflaţi odihnă cu toţi sfinţii; cu ale căror rugăciuni, Hristoase, apără şi mântuieşte sufletele noastre“ (Slava Litiei).
Ceea ce caracterizează timpul vieţii sale şi începătura noului fel de trăire în obşte monahală este trecerea de la împăraţii persecutori, Diocleţian şi Maximian, la binecredinciosul împărat Constantin şi fiii săi. Eliberarea Bisericii de apăsarea prigoanelor aducea cu sine şi o oarecare slăbire a vieţii de credinţă, slăbire ce avea să fie remarcată mai târziu prin decadenţa şi aplecarea spre cele vremelnice a celor ce mai înainte erau aprinşi de zelul dăruirii depline în slujba Domnului. Sedealna de după Polieleu arată necesitatea apariţiei acestei dăruiri desăvârşite pentru însufleţirea popoarelor celor care, în cetăţi, începeau să uite pe Dumnezeu: „Părăsind tulburările lumeşti şi crucea ta pe umeri luând, întreg te-ai adus pe tine Domnului tău, părinte; şi, afară din trup şi din lume fiind, te-ai făcut părtaş Duhului Sfânt. Pentru aceasta, spre râvna ta pe popoare însufleţind, ai deşertat cetăţile, şi pustietăţile cetăţi le-ai făcut, de Dumnezeu purtătorule, Antonie…“
El repeta mereu ucenicilor săi unele cuvinte devenite celebre: „Să nu vă iasă din minte eternitatea. Gândiţi-vă în toate dimineţile că poate nu veţi trăi până seara; cugetaţi în toate serile că poate nu veţi mai vedea ziua de mâine. Faptele voastre să fie aşa, ca şi cum ar fi cele de pe urmă din viaţă: adică cu toată căldura şi evlavia. Priveghează necontenit în contra ispitelor şi te împotriveşte cu curaj împotriva diavolului; când cineva ştie să-l dezarmeze, este foarte slab; el fuge de post, rugăciune, smerenie şi fapte bune. Cu toate că vorbesc împotriva lui, nu are putere să-mi închidă gura; numai semnul crucii îndepărtează toate planurile sale…Da, acest semn al Crucii Mântuitorului, care l-a despoiat de puterea sa, este de ajuns spre a-l face să se cutremure“ (Vieţile Sfinţilor, 1898, pag. 87).
O altă luminândă a Canonului Sfântului remarcă vrednicia începătorului vieţii sihăstreşti: „Luminător luminătorilor ai fost, învăţător călugărilor şi conducător, Antonie, lauda lumii; învăţându-i cât se poate de bine, ca un îndrăzneţ voievod, să nu se teamă de năvălirile demonilor, ajutor având pe Hristos, Pierzătorul înşelăciunii“.
Pe omul lui Dumnezeu, Antonie, l-a caracterizat cu putere şi duhul profetic prin înştiinţarea pe care Dumnezeu i-a făcut-o cu privire la decadenţa stării monahiceşti: „Va veni timpul – zicea el cu lacrimile în ochi – când călugării îşi vor face case măreţe prin oraşe, vor iubi traiul bun şi nu se vor deosebi dintre cei din lume decât prin haine. Cu toată stricăciunea aceasta morală, tot se vor găsi câţiva care vor păstra spiritul stării lor; coroana lor va fi cu atât mai strălucită, cu cât virtutea lor n-a fost lovită de mulţimea scandalurilor“ (Vieţile Sfinţilor, 1898, pag. 91).
Vorbeam la început despre o necesitate a apariţiei fermentului monastic pentru apă-rarea şi menţinerea focului Duhului Sfânt aprins la Cincizecime în Biserică şi păstrat trei secole prin intermediul sângelui martiric. Dar însuşi curentul monastic a trebuit să fie revigorat din timp în timp prin câte un călugăr în care să se renască providenţial duhul marilor trezitori ai vieţii duhovniceşti. Slăbirea vieţii monahiceşti, văzută încă de la începuturile ei de Sfântul Antonie, cerea aceste intervenţii salvatoare ale Duhului Sfânt în cursul istoriei Bisericii. Dar nu numai viaţa monastică trebuia înviorată ci şi cea laică în care cunoştinţa de Dumnezeu nu-şi mai găsea loc, mai ales în vremurile din urmă.
Pentru Biserica românească monahală, stareţul Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicicovski de la Neamţ au retrezit speranţe pentru viitorul credinţei.
Apropiindu-se de moarte, Sfântul Antonie zise celor doi ucenici ai săi, Macarie şi Anastasie, care de 15 ani erau cu dânsul: „Când va veni ziua învierii voi primi acest corp nestricăcios din mâna lui Iisus Hristos. Împărţiţi hainele mele: daţi episcopului Atanasie cojocul cu mantaua pe care mă culc; daţi episcopului Serapion altă piele de oaie şi voi luaţi sacul. Rămâneţi sănătoşi copiii mei; Antonie se duce şi nu mai este cu voi“ (Ibidem). Vorbind astfel, cei doi îl îmbrăţişară; el întinse picioarele şi adormi în Domnul, în vârstă de 105 ani, în ziua de 17 ianuarie, 356.
Cu stihira a patra a Laudelor Sfântului Antonie aducem cinstire tuturor părinţilor din toate veacurile de Dumnezeu insuflaţi: „Părinte al părinţilor, Antonie, de nesăţioasa dragoste şi de iubirea lui Hristos sufletul tău fiind mişcat în pustietăţi, L-ai căutat pe El, depărtându-te de toate tulburările vieţii; şi numai cu Acela singur vorbind şi cu mintea unindu-te cu El, de lumină te-ai umplut. Cu care luminează şi sufletele noastre, ale celor ce te lăudăm pe tine“.
Preot Petru RONCEA
