„NU TE TEME, CREDE NUMAI!
Evanghelia Duminicii a 24-a după Rusalii, Luca 8, 41-56
Mi-aduc aminte, de când eram mic, că se făcea deseori asemănarea, în casa părintească, între cele cinci cuvinte pe care le-a adresat Mântuitorul către Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum: „Nu te teme, crede numai!“ şi cele cinci pietre din traista lui David cu care acesta a răsturnat mândria lui Goliat. Şi ori de câte ori citesc până azi această relatare minunată, ca nişte litere săpate în piatră, îmi răsună în străfundul inimii ecoul asemănării celor cinci cuvinte.
Ca un fir roşu trece prin evanghelie importanţa credinţei pentru mântuire. Dar nu oricare credinţă. Până să ajungă în casa lui Iair, Mântuitorul vindecă o femeie bolnavă care s-a atins, pe la spate, de poala hainei Lui, şi căreia îi spune: „Credinţa ta te-a mântuit!“ Dar aceasta nu însemna credinţa bolnavei în ea însăşi sau în alţi oameni. Ci în Domnul Iisus, ca Dumnezeu, de la Care ar mai putea aştepta să capete o vindecare minunată. Şi femeia, ca atâţia alţi bolnavi care s-au vindecat în vremea aceea, a văzut mai înainte în Hristos pe Dumnezeu. De aceea, credinţa ei, ca şi a celorlalţi bolnavi vindecaţi, nu era ca o „aruncare a unui fir electric în gol, ci în Dumnezeu, ca în priza de la care vine lumina şi orice minune“1. Sărmanii bolnavi, după ce epuizau toate soluţiile omeneşti de vindecare, vederea atâtor vindecări realizate de Domnul Iisus Hristos îi făcea să creadă că El este Dumnezeu cu adevărat şi apelau la ajutorul Lui cu atât mai uşor cu cât Îl vedeau ca pe un om, accesibil fiecăruia şi, astfel, uşor de abordat. Dar ceea ce era atât de folositor pentru ceilalţi bolnavi era însăşi mărturia puternică a celor vindecaţi despre dumnezeirea Mântuitorului, prin cuvântul despre El pe care-l rosteau cu mare putere celor pe care-i întâlneau.
Iair avea încă probleme cu credinţa lui în această relaţie cu Dumnezeu. Sutaşul, care s-a interesat de sluga lui bolnavă, avea credinţă mai trainică. Socotea că doar un cuvânt rostit de Hristos va fi de-ajuns să i se vindece robul neputincios. Iair însă Îl invită pe Domnul în casa lui, ca pe-un doctor care să cerceteze rana fiicei bolnave şi să-şi dea seama apoi cum să trateze boala. Interpunerea vindecării femeii cu scurgerea de sânge de doisprezece ani – interesantă coincidenţă de ani între vârsta fiicei pe moarte şi timpul de suferinţă al acestei femei, dar şi minunată legătură cu numărul Apostolilor chemaţi să lumineze cele douăsprezece ore ale nopţii în care zace lumea –, această interpunere între starea inferioară a credinţei lui Iair de la început şi treapta superioară a ei, la care Hristos îl dorea pe conducătorul sinagogii, a fost nu întâmplătoare, ci rânduită din pronie divină spre ajutorul tatălui îndurerat. El era unul din conducătorii spirituali ai evreilor şi apelarea lui la serviciile Mântuitorului, fără a ţine în socoteală neputinţa credinţei sale, era deja un act eroic ce-l arunca în judecata necruţătoare a celorlalţi responsabili de sinagogi, care L-au respins pe Hristos. De aceea Mântuitorul, ca unul Care-i cunoştea atât de bine, poate că a dorit să-l cruţe pe Iair, măcar pentru o vreme, de atacurile conaţionalilor săi. Şi poate că şi în acest scop le-a poruncit celor care au fost martorii învierii acestei fiice să păstreze taina minunii în tăcere.
Dar nu acelaşi procedeu l-a aplicat Domnul în cazul femeii celei bolnave. Ea era o femeie simplă şi n-avea a afecta onoarea nimănui dintre cei mari cu mărturisirea lui Hristos. Spaima conducătorilor mozaici era să nu creadă cumva în Hristos cineva din tagma lor, care ar fi putut avea influenţă asupra gloatelor. Să ne aducem aminte cum i-au apostrofat arhiereii şi fariseii pe slujbaşii trimişi să-L prindă pe Iisus: „Nu cumva şi voi aţi fost amăgiţi?; nu cumva cineva dintre căpetenii a crezut în El? Sau dintre farisei?…“ (In 7, 47-48). Pe această femeie, Hristos intenţionat o vădeşte, ca să-i laude credinţa şi s-o încurajeze în a o mărturisi întâi înaintea lui Iair şi apoi înaintea tuturor celor care-o ocoleau până atunci pentru continua ei necurăţie. O, dar femeia bolnavă de doisprezece ani, suprapunând-o peste vârsta fecioarei pe moarte, era icoana însăşi a umanităţii care avea în ea răul izvorând fără încetare de când păcatul a intrat în lume prin strămoaşa Eva. Femeile nu pot uita niciodată urmarea dialogului fatidic din Eden, pentru care plătesc tribut lunar partea de sânge ce-i aparţine şarpelui cuibărit ontologic în fiinţa lor şi de care se leapădă în ascuns, trăind real scârba răului ce le prisoseşte. E şi această neputinţă un prilej de aducere-aminte spre a nu uita din ce necurăţie sufletească ne-a vindecat Hristos atunci când credinţa noastră s-a atârnat în Dumnezeu.
În acest proces de uimire la vederea restaurării în normalitate a femeii bolnave – icoană a umanităţii ce-şi află mântuirea în Hristos –, află Iair vestea oarecum aşteptată a morţii fiicei sale. Ce mult i-a folosit lui predica credinţei acestei femei vindecate prin simpla atingere de haina care L-a îmbrăcat pe Hristos! O, cum ne pregăteşte adesea Hristos şi pe noi pentru necazuri mai mari care stau în aşteptare să se slobozească peste noi! Diavolul-goliat, semănător de moarte, încerca să-l descurajeze pe Iair cu teama că şansele s-au sfârşit pentru el. Că a da viaţă aparţine lui Dumnezeu şi nu omului din faţa sa. Şi nu ştia vicleanul că micul David din arenă a băgat deja mâna în traista cu cele cinci cuvinte-pietre pentru fruntea încruntată a uriaşului Goliat, pe care i le-a şoptit Mântuitorul: „Nu te teme, crede numai!“ şi pe care i le-a împlântat în lăuntrul inimii.
Au intrat, aşadar, în casă: Hristos împreună cu cei trei Apostoli, stâlpii Bisericii. Deja Biserica se proiectează ca laborator al învierii fiicei lui Iair – al omenirii rănite de moarte –, şi casă de oaspeţi pentru căzutul între tâlhari de duminica viitoare – loc de recuperare sau pocăinţă. Au intrat şi tatăl şi mama copilei, stâlpii Familiei. Căci Familia trebuie să primească înapoi de la Hristos, Capul Bisericii, prin Biserică, cea care este trupul Lui, sensul pierdut al existenţei ei fericite.
Cititorule, nu te teme, crede numai, şi se va mântui şi sufletul tău! Ia gândurile de mai sus în traista inimii tale şi înmulţeşte-le pe fiecare, ca apoi să le împrăştii cu bucurie în îmbulzeala mulţimilor, spre viaţă veşnică.
1 Preot profesor Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului Mitropolitan, Sibiu, 1991, p 69.
Pr. Petru RONCEA
