Umilinţa (II)
Îndurând agresiunea mediului social ostil cu umilinţă şi răbdare, se dobândeşte o mare linişte. Omul, umilindu‑se în faţa semenilor, se poate elibera total de slava deşartă şi câştigă astfel adevărata victorie asupra lumii.
În susţinerea umilinţei, Sfântul Isaac Sirul notează: „Cel care e cu adevărat umil nu se tulbură atunci când suferă o nedreptate. El nu se justifică în privinţa lucrului pentru care a fost nedreptăţit. Ci primeşte calomniile drept adevăr şi nu caută să convingă oamenii că a fost calomniat, cerând iertare. Unii au luat asupra lor faptul de a fi numiţi destrăbălaţi, în vreme ce nu erau. Alţii au îndurat să fie trataţi drept adulteri, în vreme ce erau departe de aceasta, şi‑au asumat în lacrimi fructul unui păcat pe care nu‑l comiseseră, au cerut celor care‑i calomniaseră iertare pentru o nedreptate care nu le aparţinea, căci sufletele lor erau încununate cu toată puritatea şi nevinovăţia”.
Să căutăm umilinţa, acceptând să fim dispreţuiţi, respinşi şi consideraţi un nimic. Potrivit Sfântului Macarie, aceasta e condiţia normală a creştinilor, care sunt asemeni oamenilor „care‑şi pun viaţa în mână” (Iov 13, 14) neimaginându‑şi că înseamnă ceva; dar, în loc de a fi preţuiţi, apreciaţi, sunt dispreţuiţi şi respinşi mai mult decât ceilalţi oameni.
Sfinţii Părinţi ne învaţă că ceea ce ne îndurerează şi nedreptăţeşte sau ne insultă trebuie să fie considerat un medicament care ne vindecă de slavă deşartă şi de orgoliu. Diavolul nu e niciodată atât de descurajat ca atunci când omul doreşte umilinţa şi dispreţul. Începutul victoriei asupra slavei deşarte, scrie Sfântul Ioan Scărarul, este dragostea pentru umilinţe: „Dumnezeu se bucură atunci când ne vede alergând în întâmpinarea umilinţei, pentru a reprima, lovi şi nimici iubirea deşartă pe care o avem faţă de sine”. Iar Sfântul Varsanufie ne mărturiseşte: „Iată umilinţa perfectă: să înduri insultele şi injuriile şi tot ce a suferit Stăpânul nostru Iisus Hristos”.
Trebuie să se ajungă la o umilinţă de mare soliditate, care poate fi simţită în mod constant, în relaţiile cu ceilalţi, fiind mult mai dificil de realizat şi de păstrat umilinţa căpătată în propriul for interior, ca virtute.
Semnul că eşti eliberat de slava deşartă este că nu mai simţi durere atunci când eşti umilit în public şi că nu mai trăieşti ranchiună faţă de cel care te‑a ofensat, dispreţuit, insultat.
Mai există o umilinţă, când omul se consideră drept ultimul dintre oameni. „Socoteşte‑te ultimul dintre oameni” ne îndeamnă porunca monahală clasică.
La rândul său, Sfântul Isaac Sirul ne îndeamnă: „Coboară mai jos decât tine însuţi şi vei vedea slava Domnului în tine”. Căci acolo unde odrăsleşte smerenia, izvorăşte slava lui Dumnezeu. Dacă te străduieşti să fii clar dispreţuit de către toţi oamenii, Dumnezeu îţi va hărăzi să fii slăvit. Această slavă fiindu‑ne adusă de lumina harului Sfântului Duh, ne induce o stare de linişte, o pace de nespus. Inima, la rândul ei, se umple de o bucurie şi căldură inexprimabile, după cuvântul Mântuitorului: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
Sfântul Serafim de Sarov ne îndrumă: „Bucuria mea, câştigă duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta”.
Sfântul Chiril Fileotul spune: „Dacă îndurăm bucuroşi suferinţele, blestemul va fi transformat în binecuvântare; după cum oboselile luptelor pregătesc cununile atleţilor, la fel, încercarea ispitirii îl conduce pe creştin la perfecţiune”.
Fragment din cartea Pr. Mihăiță Popa, Îndrumar pesntru restabilirea sănătății. Text îngrijit şi completat de Protosinghel Sofian Ardelean. Ediţia a patra revizuită. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2009
