Sfaturi către monahi ( H). Rugăciunea neîncetată şi cunoaşterea de sine
În cazul în care eşti un om simplu şi nu poţi intra în adevărata noimă a Sfinţilor Părinţi trezvitori ai Filocaliei, pentru rugăciunea neîncetată foloseşte, dacă vrei, un mod simplu şi nu vei cădea în înşelare. Căci unii, din păcate, nu au drept scop omorârea omului vechi, pocăinţa şi smerenia, având ca mijloc ajutător asceza pentru sfinţirea sufletului, pentru a simţi profund păcătoşia lor şi nevoia milei lui Dumnezeu şi a rosti „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” cu durere dulce, ci încep cu o asceză seacă şi urmăresc desfătările dumnezeieşti şi luminile. Ei îşi înmulţesc mereu rugăciunile cu metania şi se autosfinţesc prin părerea de sine, făcând socoteli matematice ale rugăciunilor lor. Desigur, îşi fac şi scăunel exact după măsură şi toate celelalte, adică aplecarea capului şi respiraţia, aşa cum spun Sfinţii Calişti şi Grigori ai Filocaliei – în timp ce acestea sunt mijloace ajutătoare – şi socotind că se află undeva aproape de sfinţi, fac nenumărate şiraguri de metanii. Iar atunci când cred că s-au sfinţit, îndată vine vrăjmaşul şi aprinde televizorul, după care urmează proorociile diavoleşti etc.
De aceea, fratele meu, în rugăciunea ta nu cere decât pocăinţă; nici lumini, nici minuni, nici proorocii, nici harisme, nimic altceva, decât pocăinţă. Pocăinţa îţi va aduce smerenie, smerenia îţi va aduce harul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îţi va rândui prin harul Său tot ceea ce îţi trebuie pentru mântuirea ta şi pentru ajutorarea altor suflete.
Lucrurile sunt foarte simple şi nu avem motiv să le încurcăm. În felul acesta rugăciunea o vom simţi ca pe o necesitate şi nu vom simţi oboseală, chiar de o vom rosti de multe ori. Atunci inima noastră va simţi o durere dulce rostind rugăciunea, iar Hristos ne va dărui şi El mângâierea Sa cea dulce în inima noastră. Aşadar, rugăciunea odihneşte, nu oboseşte. Oboseşte numai atunci când nu intrăm în noima ei descoperită nouă de Sfinţii Părinţi. Iar când vom simţi nevoie de mila lui Dumnezeu, atunci, fără să ne silim pe noi înşine în rugăciune, această foame de rugăciune ne va sili să deschidem gura asemenea unui prunc ca să sugem şi vom simţi în acelaşi timp siguranţa pe care o simte pruncul în braţele maicii sale, bucurându-se.
Ca telegrafişti ce suntem noi, monahii, va trebui să ne aflăm într-o neîncetată legătură cu Dumnezeu şi, pe cât posibil, în continuă „recepţie”. Iar aceasta pentru a simţi mai multă siguranţă, pentru ca în fiecare clipă să avem îmbelşugate puteri dumnezeieşti. Desigur, vrăjmaşul nu se linişteşte, ci totdeauna lucrează în multe feluri. Cu toate acestea, putem să-l valorificăm şi pe el prin a-l face lucrător fără plată, ca astfel să ne ajute în rugăciunea neîncetată. De pildă, atunci când ne aduce gânduri rele sau hule, să începem rugăciunea şi să-i zicem lui tangalachi: „Bine că m-ai împuns, căci Îl uitasem pe Hristos”. Iar atunci când facem aceasta, chiar de am vrea să-l ţinem pe tangalachi lângă noi, el nu mai stă, căci nu e prost să lucreze degeaba şi să mai facă şi bine sufletului nostru.
Iar dacă vrem să înaintăm la o lucrare mai fină, să luăm cele mai mari patimi la rând şi orice greşealăsăvârşită în timpul zilei şi să cerem cu smerenie mila lui Dumnezeu rostind: „Doamne Iisuse Hristoase…”, ca să ne slobozim de ele. În felul acesta se dezrădăcinează patimile şi în acelaşi timp ne rămâne şi obişnuinţa cea bună a rugăciunii, iar nu numai cea exterioară a ei, care ne pricinuieşte sentimente false şi înşelare.
Aşadar, când cineva vine întru cunoştinţa de sine, îşi simte marea sa păcătoşenie şi îşi dă seama de marile binefaceri ale lui Dumnezeu, atunci inima se înmoaie, oricât de împietrită ar fi ea şi adevăratele lacrimi curg singure, iar omul nu se sileşte nici ca să se roage, nici ca să plângă. Deoarece smerenia împreună cu mărimea de suflet lucrează mereu în inimă ca nişte burghie şi izvoarele se înmulţesc, iar mâna lui Dumnezeu mângâie neîncetat pe copilul Său cel mărinimos care lucrează pocăinţa.
Când te ocupi cu păcătoşenia ta şi săvârşeşti lucrarea cea fină, dintru început să ai nădejde în Dumnezeu. Pe aceasta să o ţii strâns, ca să nu o pierzi niciodată. Păcatele care nu sunt ale firii trupeşti le poţi analiza în amănunt, ca să te smereşti. Însă cele trupeşti să nu le cercetezi deloc, ci numai să te socoţi pe tine însuţi un burduf necurat, plin de murdărie. Nici să nu îndrăzneşti să faci rugăciune pentru persoane care au făcut păcate trupeşti, deoarece pe lângă faptul că aceasta se consideră obrăznicie, căci tu însuţi nu te-ai împăcat încă cu Dumnezeu, pe deasupra vrăjmaşul te va murdări cu gânduri necurate ziua, iar noaptea îţi va aduce năluciri necurate şi te va întina.
Dacă ţi se va întâmpla aşa ceva în somn, nu cerceta cele visate, nici să-ţi aminteşti de vreo întâmplare din viaţa ta păcătoasă de mai înainte, din care te-a izbăvit Dumnezeu ca pe puiul de găină din ghearele uliului, căci este primejdios. Căci altfel vei pătimi ca acel soldat care, deşi l-a păzit Dumnezeu de grenada vrăjmaşului, după aceea el stă şi analizează grenada scormonind-o, iar ea îi explodează în mâini şi îi aruncă creierii în aer. La fel poate păţi şi un tânăr când scormoneşte păcatele firii trupeşti. De aceea, atunci când ne socotim un burduf murdar, suntem în mai mare siguranţă.
Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005.
