/ Cuviosul Paisie Aghioritul / Sfaturi către monahi (S) Rugăciunea

Sfaturi către monahi (S) Rugăciunea

 

Sfaturi Către Monahi( S ) Rugăciunea

 

Sufletul care încă mai este impresionat de frumu­seţile materiale dovedeşte că trăieşte încă viaţa cea deşartă, de aceea este atras de zidire şi nu de Ziditor, de lut şi nu de Dumnezeu. Nu are importanţă dacă lutul acesta este curat sau noroi al păcatului, deoa­rece omul se înrudeşte cu Duhul lui Dumnezeu şi în duh se uneşte cu Dumnezeu prin rugăciune.

Neîmprăştierea în viaţa isihastă (în pustie) ajută mult la rugăciune prin multele ei înlesniri. Încă şi liniştea singură este o rugăciune tainică, care mult ajută în rugăciune, precum respiraţia pe om.

Rugăciunea împreună cu privegherea hrănesc sufletul dăruind-i şi trezvia duhovnicească şi-l ocrotesc precum mama pe pruncul ei. Desigur, este mai înţe­lept pruncul care aleargă cu nerăbdare în braţele mamei sale, suge şi se hrăneşte cu dragostea şi afecţiunea ei cele atât de dulci, decât noi, cei mari, care nu dorim să ne unim cu Dumnezeu prin rugă­ciune, pe care de multe ori o considerăm o corvoadă.

Nu există oameni mai fericiţi decât cei care au luat legătura cu Centrala cerească şi sunt într-o neîncetată convorbire plină de evlavie cu Dumnezeu. Dimpo­trivă, nu există oameni mai nefericiţi ca cei care au rupt legătura cu Dumnezeu şi se învârt ameţiţi prin toată lumea căutând tot felul de legături omeneşti, ca să uite puţin de marea nelinişte a vieţii lor deraiate.

Fericiţi sunt cei care au în inima lor ca ax pe    Hristos şi se rotesc bucuroşi în jurul Sfântului Său Nume rostind neîncetat cu mintea lor: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”

Liniştea (îndepărtarea de lume) împreună cu nevo­inţa şi rugăciunea neîncetată aduc foarte repede şi liniştea lăuntrică în suflet. Atunci omul nu mai este stânjenit de neliniştea exterioară, pentru că, de fapt, numai cu trupul se află pe pământ, în timp ce mintea lui se află în cer.

În această stare se aflau Sfinţii Părinţi, oameni imaterializaţi, care nu se deosebeau aproape cu nimic de îngeri, deoarece şi aceştia se aflau în cer zi şi noapte rugându-se neîncetat cu mintea. Însă inima cea robită de lumea cea deşartă netrebniceşte sufletul şi întunecă mintea şi cu toate că unul ca acesta pare a fi om, în esenţă însă nu este decât un avorton duhovnicesc.

Privegherea cu rugăciune dă sănătate şi viaţă în dezvoltarea duhovnicească, deoarece curăţă şi subţi­ază mintea, smereşte trupul neastâmpărat, încălzeşte inima cu dragostea faţă de Dumnezeu şi ajută sufletul să primească harul dumnezeiesc.

Rugăciunea de noapte ajută mai mult decât rugă­ciunea din timpul zilei, precum mai mult ajută plantelor ploaia de noapte decât cea de zi.

Cei care se nevoiesc priveghind în rugăciune, deşi îi fură puţin somnul, înduioşează mai mult pe Dumnezeu decât cei ce se satură de somn şi nu moţăiesc. Iar cei care adorm în strană sunt de mii de ori mai buni decât cei ce dorm în pat. Aşadar, nu trebuie să ne istovim toate puterile noastre în lucruri deşarte, care într-o zi vor deveni praf, şi să-i dăm lui Dumnezeu doar oboseala şi căscăturile noastre aducându-I jertfă precum Cain[1]. Când oboseala este îndreptăţită şi moţăim, este mai bine să ne fure somnul unul-două minute în vremea privegherii şi să se cedeze în mod firesc, decât să-l alungăm cu cafele şi să ne sălbăticească nervii, mai ales când firea noastră nu este blândă. Este de preferat ca să privegheze cineva mai puţine ore, dar cu rugăciune curată, decât să stea toată noaptea fără nici un folos duhovnicesc şi apoi toată ziua s-o petreacă stând întins ca un cadavru.

La dobândirea rugăciunii curate ajută foarte mult depărtarea de zgomotul lumesc şi chiar de oameni şi, dacă este cu putinţă, să fie cu desăvârşire singur. Atunci când eşti singur, sufletul se mişcă liber şi inima se avântă cu evlavie către Dumnezeu şi astfel se crapă încet-încet coaja ei cea tare şi cade de pe ea. Apoi se înduioşează şi inima tresaltă de bucurie nu numai când se gândeşte la Dumnezeu, ci şi când îi aude Numele sau îl vede scris şi atunci îl sărută cu multă evlavie. Acelaşi lucru se petrece şi cu numele lui Hristos sau al Maicii Domnului, care îndulcesc lăuntric sufletul.

Monahului i se potriveşte să petreacă singur şi să se odihnească mai mult în rugăciune, atunci când se află în chilia sa. De aceea se şi numeşte monah (adică singur) pentru că preferă să trăiască singur cu Dumnezeu, să vorbească neîncetat cu El, decât să vorbească cu oamenii. Cu cât se îndepărtează cineva de convorbirile cu oamenii, cu atât mai mult se ajută pe sine în rugăciune şi ajută cu ea pe oameni, deoarece discuţiile lumeşti sunt paraziţi duhovniceşti, care împiedică lucrarea rugăciunii neîncetate, chiar numai dacă le aude cineva, mai ales la începutul vieţii duhovniceşti. De aceea, atenţia este absolut necesară atât la început, ca să ne adunăm mintea, cât şi după aceea, ca să nu cădem în înşelare.

Studiul cărţilor patristice ajută mult, deoarece Sfinţii Părinţi ne tâlcuiesc Evanghelia prin viaţa lor evanghelică. La fel de mult ajută cercetarea de sine, adică atunci când cugetăm la păcătoşenia noastră, la nemulţumirea noastră şi la multele binefaceri ale lui Dumnezeu. Toate acestea aduc în mod firesc smerenia şi negreşit, harul lui Dumnezeu. Studiul duhovnicesc încălzeşte sufletul şi-l constrânge cu mărinimie să se roage şi să se nevoiască. Iar cercetarea de sine aduce în suflet smerenia şi-l face să simtă nevoia de rugăciune, de mila lui Dumnezeu. De aceea, înainte de a începe să numărăm şiragurile de metanii, este mai bine să ne numărăm multele noastre păcate şi multele binefaceri ale lui Dumnezeu.

În ceasul rugăciunii, atunci când mintea aleargă la lucruri urâte sau ne vin fără să vrem, să nu intrăm în discuţii contradictorii cu vrăjmaşul, deoarece chiar de s-ar aduna toţi avocaţii, nu o vor scoate la capăt prin discuţie nici măcar cu un drăcuşor. Numai prin dis­preţuire va putea cineva să alunge acele gânduri urâte, precum şi gândurile de hulă. Fireşte, vrăjmaşul va mai lătra destul timp, apoi va pleca. Omul nu trebuie să se mâhnească pentru hulele diavolului, ci numai pentru păcatele lui personale şi să nădăjduiască în milostivirea nesfârşită a lui Dumnezeu, deoarece acolo unde lipseşte nădejdea în Dumnezeu, îşi bagă coada cel viclean.

Aşadar, pentru ca să ne adunăm mintea în inimă în ceasul rugăciunii, ajută mult să ne ţinem puţin respiraţia, dar nu continuu, deoarece se poate vătăma inima de această sforţare trupească. Fireşte, inima nu se curăţă cu astfel de sforţare, ci cu un suspin smerit de pocăinţă, ce iese din adâncul inimii, care aduce mângâierea dumnezeiască, în timp ce sforţarea tru­pească aduce descurajare şi nelinişte atunci când se sileşte cineva în mod egoist şi fără discernământ.

Iar când omul se nevoieşte cu nădejde în   Dumnezeu, sufletul simte cu tărie mângâierea dragostei Lui. Atunci inima este atrasă de Dumnezeu, iar rugăciu­nea se face cu bucurie mişcată de acea căldură dum­nezeiască. Desigur, la început este nevoie de puţină stăruinţă şi mărime de suflet, până ni se vor încălzi uleiurile noastre duhovniceşti şi sufletul nostru va începe să se roage neîncetat.

În privegherea pe care o faci te va ajuta mult diversitatea. Când eşti singur, să faci mai întâi metanii, apoi închinăciuni şi după aceea rugăciunea rostind-o şezând sau în genunchi. Şi să repeţi modul acesta de nevoinţă potrivit cu orele pe care le ai la dispoziţie. Acest mod de nevoinţă ajută mult pentru că dă vioiciune duhovnicească şi alungă oboseala pricinuită de nemişcare. De asemenea el alungă şi moţăielile şi aduce limpezimea duhovnicească în vremea rugăciu­nii.

 

 

Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos. Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005.



[1] Fac. 4, 3.

Sfaturi către monahi (S). Rugăciunea

Comments are disabled