Bătrânul Mitrofan Aghiopavlitul (I)
Bătrânul Mitrofan a fost în lume familist. S-a născut la 21 februarie 1917 în satul Korthion-Androu, din Ioan și Elena Konti. La botez i-au dat numele Gheorghie. Mai târziu a devenit subofițer la Marina Regală. De îndată ce s-a căsătorit, femeia lui s-a îmbolnăvit și i-au tăiat picioarele. A slujit-o aproape șase luni, după care femeia lui a murit. A citit apoi la Sfântul Apostol Pavel că omul care rămâne văduv să nu se mai căsătorească din nou, ci să devină monah. Copii nu dobândise, așa că nu avea îndatoriri. A părăsit lumea și a venit în Sfântul Munte la vârsta de 45 ani. Și-a împărțit averea făcând milostenie și a luat cu sine 20.000 drahme. A făcut un pelerinaj prin Sfântul Munte, mergând pe la toate mănăstirile. Apoi a făcut din nou înconjur al Muntelui, după care a rămas la Mănăstirea Sfântului Pavel. Când s-a înfățișat înaintea Consiliului Mănăstirii pentru a pune metanie și a rămâne frate începător, a spus: „Am cutreierat toate mănăstirile. Aici am simțit odihnă sufletească”. Apoi a dat cele 20.000 drahme egumenului.
- Nu ai rude? l-au întrebat.
- Rudele au luat…Aceștia sunt pentru sufletele părinților mei.
Pe data de 30 ianuarie 1965 a devenit monah cu numele de Mitrofan.
Viața lui de dinainte este cu desăvârșire necunoscută, deoarece el însuși nu spunea niciodată nimic despre ea. După ce a devenit monah, a petrecut o viață fără prihană, având lucrare ascunsă. Era o pildă de înstrăinare, ascultare, lucrare niptică și acrivie monahală.
Niciodată nu a ieșit din Sfântul Munte în lume, decât cu un an înainte de adormirea sa, pentru a merge la medic. Cu rudele sale nu avea nici o legătură. A ajuns la înălțimea înstrăinării. Odată fratele său a venit la mănăstire. L-a salutat și asta a fost tot. Acela alerga după el ca să-i vorbească, dar el își vedea de ascultarea sa. Când a plecat, a scos 20.000 drahme – și pe atunci erau mulți bani – ca să-i lase fratelui său, dar părintele Mitrofan i-a răspuns: „Mănăstirea are de toate”. De atunci fratele său nu a mai venit. Altădată au venit nepoții săi. I-a salutat în curtea mănăstirii, dar apoi nu le-a mai vorbit.
Aceștia i-au trimis odată un mandat poștal. Părintele Mitrofan a mers supărat la egumen și i-a spus: „Gheronda, iertați-mă. Aceștia m-au băgat în ispită. Luați banii Sfinția Voastră pentru nevoile mănăstirii, ca să nu-i trimit înapoi”.
A slujit aproape 20 ani la arhondaricul mănăstirii, care – după cum se știe – este un loc unde se fac multe cunoștințe. Erau oameni care veneau la Mănăstirea Sfântului Pavel numai pentru a-l vedea, căci știau că nu vorbește. Când îi trimiteau felicitări, nu le deschidea.
- Părinte Mitrofan, îl întrebau unii, îți aduci aminte de noi? Am venit și anul trecut.
Dar el, ca să evite vorbăria, răspundea:
- Ei, binecuvântatule, va bate toaca pentru biserică în curând. Va bate în curând…
- Nu vă amintiți? Eram niște băieți de la Teologie…
- Egumenul a spus că trebuie să fim la Vecernie de la început.
Atunci când voia să scape de întrebările fără rost, spunea: „Eu nu știu, mergeți la egumen”.
Când cineva îl întreba de unde este, el evita și rostea Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Iar când celălalt insista, zicând „Dar v-am întrebat de unde sunteți”, el le răspundea: „Vă rog”. Iar apoi rostea și mai tare: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Evita discuțiile, mai ales cu mirenii. Îl întrebau: „Gheronda, când ați venit la mănăstire?”. Răspundea: „Egumenul știe”. Cu toate acestea nu se supărau pentru refuzul său de a le răspunde, ci dimpotrivă, trimiteau mai pe urmă scrisori în care scriau: „Felicitări pentru arhondarul vostru”.
Și într-adevăr, era vrednic de felicitări, fiindcă cu cât evita comunicarea cu închinătorii, cu atât era mai sârguitor la slujirea sa, făcând totul pentru a-i odihni pe închinători. Această dragoste a sa era simțită de închinători. Ca și arhondar, avea multe lighene pentru a spăla cearceafurile. Și aceastea le spăla toate cu mâinile sale, care ajuseseră să sângereze din pricina detergenților. Nu dădea pricină nimănui ca să judece pentru vreo lipsă. Era tăcut, plin de noblețe sufletească; tuturor le vorbea la plural. Avea și virtutea de a nu judeca pe nimeni.
Era un om de rugăciune și la început îi venea greu în ascultarea de arhondar, datorită grijilor pe care le avea. Dar niciodată nu pierdea slujba Bisericii și nici nu-și dorea aceasta. Când a cerut sfatul Părintelui Efrem Katunakiotul, acela i-a spus: „Mai întâi ascultarea, chiar dacă pierzi slujba și rugăciunea”. De atunci s-a odihnit sufletește și își făcea slujirea sa fără vreun gând de împotrivire, ci din toată inima sa.
Întotdeauna avea ascultarea pe primul loc și o socotea mai bună decât toate. Citea mult cartea Sfinților Varsanufie și Ioan și o avea ca pe a doua carte după Evanghelie.
Era un stâlp de răbdare. I-au încredințat spre slujire un bătrânel foarte capricios, care era invalid. Îl îngreuia mult acel bătrânel. Atunci când nu-i plăcea mâncarea, o arunca. Și altele asemenea făcea bătrânelul. Părintele Mitrofan a mărturisit egumenului greutatea sa, dar și-a continuat cu îndelungă-răbdare slujirea sa. În cele din urmă, bătrânelul s-a înmuiat; îi cerea iertare și îi mulțumea pentru toate.
După cum mărturisesc părinții din obștea sa, ajunsese la măsuri înalte. Avea noblețe, sensibilitate și multă acrivie în mărturisirea gândurilor sale. Pentru un atac din partea unui gând pătimaș se mărturisea și se pocăia, de parcă ar fi săvârșit o crimă. Nu-i îngreuia deloc pe ceilalți, fiindcă nu avea nici o pretenție. În toate făcea ascultare. La 1 ianuarie, când fiecare monah își primește ascultarea sa, și venea rândul său, el intra la Stăreție și punea metanie pentru orice slujire îi încredințau, zicând: „Să fie binecuvântat!”. Nimic altceva nu spunea, nici nu se împotrivea, zicând că nu poate. Întotdeauna era liniștit, tăcut, adâncit în lucrarea sa lăuntrică. Avea rugăciunea neîncetată. În chilia sa avea un scaun pe măsura sa și pe acela priveghea, rostind Rugăciunea lui Iisus. A pus și un reazem pentru cap și dormea așezat în scaun. La slujbă stătea în picioare și se ruga cu metanierul. Se silea pe sine și nu se așeza în strana sa, ca să nu-l fure somnul. Oboseala sa din timpul privegherii se făcea simțită, fiindcă uneori, în timp ce stătea în picioare, îi cădea metanierul din mână. Era foarte înalt și suferea din pricina mijlocului său.
Bătrânul Mitrofan era un om al rugăciunii; o păzea „ca pe ochii din cap”. Nu stătea niciodată ca să vorbească în deșert. Nici despre cele duhovnicești nu vorbea, nici chiar cu părinții. Doar spunea în general: „Anul acesta a venit primăvara devreme” sau „Astăzi a plouat”. Două cuvinte spunea și apoi se îndepărta cu delicatețe. Se retrăgea deoparte și rostea Rugăciunea lui Iisus.
La ascultările de obște ajuta în tăcere, fără să înceteze rugăciunea. Dacă auzea pe doi monahi mai tineri că vorbeau în deșert, spunea în general și nedeterminat, fără să se adreseze cuiva: „Rugăciunea, părinților, rugăciunea”. Alteori, când părinții tineri uitau să rostească Rugăciunea, atunci el însuși rostea cu discernământ și cu voce tare Rugăciunea lui Iisus o dată, pentru aducere-aminte.
Îl întreba pe ieromonahul Antim:
- Cum merge, părinte Antim, rugăciunea? Lucrați Rugăciunea?
- Da, îmi fac canonul; mă străduiesc…
- Binecuvântatule, una este canonul și altceva aceasta.
Odată l-a întrebat un frate duhovnicesc mai tânăr despre Rugăciunea lui Iisus, însă el a răspuns: „Nu știu de-astea!”. Tânărul monah a spus egumenului despre răspunsul lui, iar egumenul i-a poruncit să spună că are binecuvântare de la egumen. Când bătrânul Mitrofan a auzit aceasta, i-a vorbit. I-a spus despre rugăciunea ciclică, așa cum o simțea și cum o practica el însuși. Deasemenea, i-a spus că la slujbe ascultă psalmodia uneori, dar că atenția principală este la Rugăciunea lui Iisus. Rostea Rugăciunea aproape tot timpul din zi și din noapte; chiar și în vremea somnului său. O rostea fără încetare, cu excepția trapezei. În vremea trapezei nu o putea rosti și pentru aceasta se mâhnea și zicea: „Oare ce să fie aceasta?”.
Nu cunoaștem dacă cineva l-a învățat Rugăciunea lui Iisus, însă era o persoană foarte disciplinată și ceea ce-l folosea, o „prindea” cu multă râvnă; evita orice îl vătăma. Astfel, cu stăruința sa în rugăciune, Dumnezeu l-a învățat Rugăciunea lui Iisus și a ajuns la „neîncetat vă rugați”.
Avea multă smerenie. Cineva l-a întrebat odată:
- De ce nu ai mers la liniște, dacă îți place Rugăciunea lui Iisus?
- Acestea sunt pentru cei puternici, a răspuns el. Nu este pentru mine.
Și cu toate acestea bătrânul Mitrofan a reușit marea nevoință, și anume aceea de a trăi isihast în chinovie. Isihast nu este cel care locuiește în pustie, ci cel care săvârșește lucrările isihiei. „Cel ce se liniștește se sârguiește să închidă netrupescul în casa trupească, ceea ce e un lucru minunat”[1]. Cel care păstrează tăcerea și care are rugăciunea neîncetată a minții, acela săvârșește lucrarea de căpetenie a liniștirii, și anume zăbovirea în rugăciune. Iar bătrânul Mitrofan a izbutit să atingă aceste înălțimi ale lucrării niptice, luptându-se în chinovia cea plină de oameni.
Un student la Academia Militară, care a vizitat Mănăstirea Sfântului Pavel, povestea: „Într-o noapte m-am trezit ca să merg la toaletă. Pe hol l-am văzut pe bătrânul Mitrofan de departe, chiar înaintea mea, și mi se părea că șoptește ceva. Atunci am simțit că ieșea din gura sa o mireasmă care s-a întins în tot holul, iar eu m-am umplut de pace și liniște. Apoi bătrânul Mitrofan a schimbat direcția și a urcat pe o scară, iar eu m-am dus la toaletă. Tot holul se umpluse de acea mireasmă.
Ispititorul îl ispitea și-I spunea că nu a făcut spovedanie curată și pentru aceasta se va osândi. Atunci părintele Mitrofan a scris amănunțit într-un caiet spovedania sa din vârsta copilăriei. Când a terminat, și-a făcut cruce și a spus „Slavă Ție, Dumnezeule!”. „Îți mulțumesc, Dumnezeul meu! Gheronda, s-a ușurat sufletul meu. Acum voi avea și eu ceva să spun ispititorului, cum că m-am spovedit în amănunțime”.
Cu toate acestea diavolul nu s-a liniștit. Aducea război dinlăuntru cu gândurile în exterior. Când bătrânul Mitrofan se odihnea, se băga sub patul lui, îl mișca, făcea zgomot și nu-l lăsa să doarmă.
[1] Scara Sfântului Ioan Sinaitul, Cuvântul XXVII, Despre sfințita linștire a sufletului și a trupului, pf. 5.
Fragment din cartea în curs de apariţie “Din tradiţia ascetică și isihastă athonită”. Traducere din lb. greacă: Ierom. Ştefan Nuțescu
