Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava – ostașul cel adevărat al Marelui Împărat
Originar din Trapezunt, acest Sfânt Ioan – pomenit de Biserica Ortodoxă pe data de 2 iunie – plutind pe luciul mării cu neguţătorie multă, avea obiceiul a se ruga şi posti fără a ţine seamă că unii dintre corăbieri nu credeau în Iisus Hristos. Odată, pe când împletea postul şi rugăciunea cu milostenia faţă de cei bolnavi din corabie, diavolul a ridicat asupra lui pe însuşi stăpânul corăbiei, care era eretic. Acesta a început o discuţie despre credinţă cu Ioan, dar nu putea să-i stea împotrivă. Atunci, în inima acestui rău stăpân, diavolul a încolţit gândul unei false mărturii pe care să o aducă conducătorului turcesc al Cetăţii Albe unde tocmai ajunseseră cu corabia. Deşi aparţinea Moldovei, totuşi pe atunci Cetatea Albă era stăpânită de turci. Fără a fi de faţă Sfântul Ioan, înşelătorul corăbier a spus conducătorului cetăţii: „Este un bărbat care a venit aici cu mine şi voieşte a se lepăda de părinteasca lui predanie şi de credinţa lui creştinească a se înstrăina şi la credinţa voastră a se apropia şi predaniilor voastre părtaş prea ales voieşte a fi, pentru care şi cu multe jurăminte s-a făgăduit mie, plutind pe mare.“
Auzind acestea, conducătorul s-a aprins de mare bucurie că are ocazia să audă un creştin blestemând pe Hristos şi batjocorindu-şi credinţa. „Undiţă înşelătoare era limba tiranului, pornit fiind cu meşteşugirile vrăjmaşului să prefacă degrabă sufletul cel tare. Dar în zadar s-a ostenit, că mucenicul striga cu bucurie: Slavă puterii Tale, Doamne.“ (Cântarea a 4-a a Canonului Sfântului). Slava Cântării a 4-a dă răspunsul mucenicului: „Nicidecum nu te voi asculta, o închinătorule la foc, când mă atragi tu către pieire, grăia Ioan; ci mai vârtos cu nevoinţe voi muri pentru Cel Care a murit pentru mine…“ Mai mult, Sfântul Ioan a folosit prilejul de a fi în faţa tiranului îmbiindu-l el pe acesta către Hristos: „Către tiranul ai grăit, Ioane: Nu este mie nimic mai dulce, nici mai cinstit, nici slava cea trecătoare, nici bogăţia cea putredă, mai vârtos decât Hristos, Împăratul Ceresc…“ (Stihira a doua a Laudelor).
A urmat apoi obişnuita ticăloşie a închinătorilor la soare. Dar „nici cruzimea tiranilor, nici bătaia toiegelor, nici zdrobirea trupului, nici curgerea sângelui, nici greutatea lanţurilor, nici temniţa cea cu miros greu, nici neomenia celor ce te trăgeau, nu au clătinat a ta bună stare de la Stăpânul tău, fericite, iar pentru Hristos ai socotit temniţa cămară luminoasă, lanţurile podoabă de aur, şi târârea cea repede car împărătesc“ (Stihira Stihoavnei).
Loviturilor cu toiege ghimpoase şi temniţei de o noapte, i-au urmat cumplitele bătăi la care se rânduiau bătăuşii turceşti unii după alţii. Apoi tiranul, ca o fiară răcnind, a poruncit să fie legat tânărul Ioan de coada unui cal neînvăţat şi sălbatic, după care un netrebnic, călărind animalul, l-a gonit pe acesta pe uliţele cetăţii, rănind nepreţuitul trup al mucenicului. „Cu ce cântări de laude vom lăuda pe Ioan, ostaşul cel adevărat al marelui Împărat, îndrăzneţul cel luminat, mucenicul cel ales al lui Hristos… care şi-a dat trupul spre răni cu zdrobire, pentru Cel ce Şi-a dat spatele pentru noi la bătăi… că a slăbit mâinile celor ce-l chinuiau şi judecătorul a ostenit căutând alte chinuri..“ (din Stihirile de la: Doamne, strigat-am…). Văzând pe mucenic târât pe uliţe, un evreu hulitor de Hristos s-a aruncat ca o fiară asupra târâturii, despărţindu-i cu sabia capul de sfârtecatul trup.
Peste noapte, moaştele Sfântului au rămas în mijlocul uliţei. Dar, deodată, mai multe făclii s-au văzut deasupra lor şi trei bărbaţi luminaţi slujindu-le cu cântări şi cădiri. Un oarecare evreu din apropiere, crezând că sunt preoţi creştini care vor să ia trupul spre îngropare, cum avea ură de moarte asupra acestora, a luat un arc voind să săgeteze pe unul dintr-înşii. Dar arcul şi săgeata s-au lipit de mâinile lui iar dimineaţa, dispărând vedenia, evreul a mărturisit ce a văzut şi a făcut. Tiranul, auzind, s-a înfricoşat şi a poruncit creştinilor să îngroape trupul Sfântului. „Ostaş adevărat al mărturisirii lui Hristos ai fost, Ioane, şi pierzător vicleşugului celor fără de Dumnezeu; pentru aceea şi acum cu rugăciunile tale pierde semeţia păgânească, supunând-o sub picioarele poporului nostru dreptcredincios“ (Cântarea a 9-a a Canonului Sfântului).
Ereticul corăbier, văzând minunea, s-a gândit să fure trupul Sfântului şi să-l ducă în ţara sa. Dar, în noaptea în care săpa locul, voind să fure sfintele moaşte, preotului bisericii unde era îngropat i s-a arătat însuşi mucenicul lui Hristos, Ioan, zicându-i să se scoale şi să alerge la biserică pentru a zădărnici planul ereticului.
Toate acestea s-au întâmplat în anul 1332. Şaptezeci de ani mai târziu, domnitorul Alexandru cel Bun a adus sfintele moaşte cu alai domnesc la Suceava, ce era în acea vreme cetate domnească de scaun a Moldovei.
„Să trâmbiţăm cu trâmbiţă sufletească, întru pomenirea de praznic, pe Ioan, ostaşul cel viteaz cu mintea, chemând cu înaltă propovăduire pe cei de primprejur şi zicând: Iată pe cel care a pătimit pe pământ, şi acum împărăţeşte în ceruri. Veniţi, fraţilor, acestuia să râvniţi, şi, râvnind, urmaţi cu osârdie celui ce a râvnit de s-a făcut mucenic. Iată comoara milosteniei cea bogată; veniţi împăraţi şi domni, acestuia să râvniţi şi asemenea lui cununilor să vă împărtăşiţi: bogaţii şi săracii, sănătoşii şi neputincioşii, gustaţi din destul vindecări, din racla celui sfinţit, ca dintr-un izvor neputred, întru slava lui Dumnezeu, Celui ce a preaslăvit pe cel preamărit“ (Slava Litiei Sfântului).
Pr. Petru RONCEA
