SFÂNTUL PAISIE DE LA NEAMŢ
Postul Naşterii lui Hristos începe în ziua a 15-a a lunii noiembrie. În aceeaşi zi, pe lângă alţi sfinţi, Biserica pomeneşte şi pe Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Paisie de le Neamţ. Numele lui a rămas de frumoasă amintire în conştiinţa monahicească pentru suflul nou şi revigorarea vieţii mânăstireşti pe care le-a săvârşit sub influenţa athonită şi datorită râvnei sale deosebite pentru Biserica Ortodoxă. La vremea lui, el a produs un curent înnoitor şi binefăcător Bisericii.
Comoditatea monahală ce se instalase în vetrele mânăstireşti de la noi era grav primejduită de regula de viaţă călugărească pe care a rânduit-o marele stareţ Paisie.
Sfântul Paisie de la Neamț s-a născut în 21 decembrie 1722, în oraşul Poltava, din Ucraina, într-o veche familie de preoţi. La botez, a primit numele de Petru, în cinstea marelui mitropolit al Kievului, Petru Movilă, român de origine. Mama sa, Irina, a rămas văduvă pe când Petru avea doar patru ani, îngrijind de buna creştere a celor doisprezece fii pe care-i lăsase orfani tatăl lor, preotul Ioan.
La doisprezece ani, Petru intră în Academia Movileană, cu binecuvântarea arhiepiscopului Rafael. La şaptesprezece ani, negăsindu-şi odihnă în lume, ia drumul monahismului cu numele Platon. Întâi a poposit la un schit din apropiere, dar curând a părăsit ţara sa şi a venit în Moldova la schitul Trestieni din zona Buzăului şi apoi la Cârnu. Pe aici se nevoiau câţiva călugări vestiţi în frunte cu Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului şi Onufrie Sihastrul. Pe primul şi l-a ales de duhovnic. Datorită credinţei şi lacrimilor sale, Platon este propus a fi hirotonit, dar el pleacă în Sfântul Munte Athos 
„ca nu cumva părinţii moldoveni să mă silească să primesc preoţia“. Aici nu găseşte un duhovnic după dorinţa lui şi se retrage singur în pustie şi în această nevoinţă l-a aflat, după patru ani, marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului care-l căuta. Acum stareţul Vasile îl călugăreşte pe Platon, punându-i numele de Paisie. Îndemnat să adune fraţi în jurul său, Paisie a format o comunitate de călugări şi, din ascultare, a primit şi preoţia. Ceea ce iubea foarte mult stareţul Paisie era citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi. Zicea odată unui alt părinte: „Să nu zici, părinte Atanasie, că ajunge una sau două cărţi pentru mântuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o floare, ci din multe. Aşa este şi cel care citeşte cărţile Sfinţilor Părinţi. Una îl învaţă dreapta credinţă; alta îi vorbeşte de tăcere şi rugăciune; alta îi spune de ascultare, de smerenie şi răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşadar, din multe cărţi patristice învaţă omul să trăiască după Evanghelie“ (Vieţile Sfinţilor pe Noiembrie, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, pg 286).
În 1763, Cuviosul Paisie s-a mutat cu tot soborul său de la Muntele Athos la Mânăstirea Dragomirna, în Moldova. În 1774, pentru că nordul Moldovei a intrat sub ocupaţie austriacă, stareţul Paisie cu soborul se mută la Secu şi, după patru ani, în marea lavră de la Neamţ. Dar a mutat cu sine şi regulile de la Dragomirna şi sfinţenia de la Athos, ceea ce l‑a făcut cunoscut până departe, la Pecersca Ucrainei şi la Optina din centrul Rusiei.
Cine nu respecta aceste reguli se excludea din mânăstire. Tocmai de aceea renumele stareţului a rămas în istorie vrednic de pomenire. Dar iată ce zicea despre munca lui istovitoare, ucenicul său Platon: „Se cuvine a ne minuna cum se putea să scrie atâtea cărţi! Că era cu totul neputincios cu trupul şi pe toată partea dreaptă avea răni. Şi pe pat unde dormea era împresurat de cărţi: câteva lexicoane, Biblia grecească şi cea slavonă, gramatici greceşti şi slavoneşti, cartea din care făcea tălmăcirea şi, în mijloc, lumânarea. Iar el, ca un prunc mic, şedea plecat şi toată noaptea scria, uitând de neputinţa trupului, de grelele sale dureri şi osteneli“ (Ib., p. 297).
Jertfa lui îşi afla roadele în soborul călugărilor. Iată cum descrie viaţa obştii de la Neamţ un călugăr călător anume Teofan: „Sărăcia lor de bunăvoie era desăvârşită. Prin chilii, în afară de icoane, cărţi şi unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mândrie cu totul fugeau, de ură şi de zavistie nu ştiau. Dacă se întâmpla ca cineva să jignească pe altul se grăbea numaidecât să se împace. Cel ce nu voia să ierte pe fratele său care i-a greşit era alungat din mânăstire. Mersul călugărilor era modest. La întâlnire, fiecare se silea să facă el înainte plecăciune. În biserică, fiecare stătea la locul ce i se hotărâse, iar vorbăria deşartă era cu desăvârşire oprită, atât în biserică, cât şi în chilii, cât şi în afară“ (Ibidem, pg. 296).
Încheiem mărturiile despre viaţa Sfântului Paisie cu descrierea pelerinului grec, Constantin Caragea: „Pentru prima dată în viaţă am văzut cu ochii mei sfinţenia întrupată şi neprefăcută. Pe mine mă uimi faţa lui luminoasă şi palidă, fără pic de sânge, o barbă mare şi albă, lucitoare ca argintul şi curăţenia neobişnuită a hainelor sale şi a chiliei. Vorbirea lui era blândă şi cu totul sinceră. Mi se părea că era un om cu totul desprins de trup“ (Ibidem, pg 298).
Preot Petru RONCEA
