Popas duhovnicesc la Sf. Împărați Constantin și Elena
Popasul ce-l facem lângă cei cinstiți de Biserică deopotrivă cu Apostolii, Slăviții Împărați Constantin și maica sa, Elena, ne poftește să ne adâncim în textul turmei și păstorului de la Ioan 10, 1-9, la Sf. Liturghie, și, în continuare, de la același capitol, versetele 9 la 16, la Utrenie. Interesantă alegere a textelor biblice pentru doi împărați, deși aceste pericope se citesc la sărbătoarea unui ierarh, doar inversându-se locurile, sau același text de la Utrenie la mai mulți ierarhi. Cei doi de Dumnezeu încoronați n-au fost ierarhi, ci împărați, dar care și-au supus porfira de bunăvoie lui Hristos, recunoscându-L pe El ca Împărat peste toată lumea.
Rolul acestor împărați în istoria Bisericii este întocmai cu al Apostolilor, după cum li s-a consacrat și definiția sărbătorii. Mai ales Sf. Constantin, luminat fiind cu razele Duhului Sfânt la botezul primit prin Sfințitul Silvestru, toată Biserica a luminat, pentru care pricină lumea sectară îi pune în spate începutul decăderii Bisericii, socotindu-l vinovat de decadența ce urmează vremii de libertate. În realitate, însă, amărăciunea împotrivitorilor Crucii vine din cauza începuturilor ordonării dogmatice a adevărului credinței creștine, care, în libertatea credinței promulgată de împăratul incriminat, s-a putut realiza în soboare a toată lumea. Prima stihiră a Litiei ne prezintă datoria pomenirii: „Că, luminat fiind cu razele Duhului, toată Biserica lui Hristos o ai luminat, soboare de credincioși de pretutindeni ai adunat, în luminata cetatea Niceilor, unde întărătarea celor rău-credincioși s-a stins, și limbile ereticilor au slăbit și au înnebunit; iar cununa ortodocșilor s-a înălțat, arătându-se credința”. O, dacă s-ar ridica azi un astfel de conducător care ne trebuie, câte limbi sectare n-ar înnebuni, scuipând venin de aspidă pe porfira dată lui de Hristos și pe care I-o predă fără rezerve?
În vremea aceea, Arie era ereticul ce tulbura Biserica. Dar atât de înșelătoare era învățătura lui – mai ales că figura între clerici, deci era ascultat – că numai o forță a Bisericii celei una din toată lumea putea s-o răstoarne. Și Dumnezeu a rânduit astfel vremurile, ca ierarhii și toți cei rânduiți să facă parte din oștirea primului Sinod Ecumenic să poată ajunge neîmpiedicați la marea confruntare. Sământa ereziei era pregătită în vremea persecuțiilor. Câte învățături străine nu s-au strecurat și printre noi în vremea ilegalității? Dar vremea de libertate a adus atunci, ca și acum, timp prielnic lui Arie odinioară, și urmașilor lui în vremea de azi, să arunce cu noroi pe fața Bisericii. Oare nu cumva libertatea adusă de marele Constantin a avut ca scop tocmai demascarea ereticilor, între care Arie era căpetenie, sau lider, ca să folosim un termen actual? Poate că din această cauză numele lui provoacă indignare până azi în atâția oportuniști ai credinței care stau cu un picior în dreapta credință, iar cu celălalt într-una mai ieftină.
Ceea ce caracterizează pe acești doi sfinți, fiu și mamă, este iubirea și respectul față de Crucea Domnului. Sfântului Constantin i s-a arătat pe cer Crucea lui Iisus, precum spune și troparul: „Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l…” Mamei sale, Sfintei Elena, i s-a descoperit însăși Crucea Domnului ce era ascunsă între gunoaiele Ierusalimului: „Cu dorul și cu dragostea lui Hristos, hrănită fiind maica odraslei cei preadulce, grăbindu-se, a venit la Sfântul Sion, la locul cel sfânt, întru care s-a răstignit voind Mântuitorul nostru, ca să ne mântuiască pe noi; unde, Crucea ridicând, bucurându-se a strigat: Slavă Celui ce mi-a dăruit mie aceea de care aveam nădăjde”. (Stihiră a Stihoavnei) Se păstrează până astăzi la Ierusalim, foarte aproape de Golgota, ca un fel de grotă sub pământ, locul unde Sf. Elena a aflat cinstita Cruce.
Să ne oprim o clipă asupra textului citit la această sărbătoare cu Bunul Păstor. De ce ascultăm evanghelia aceasta la cinstirea unor împărați? Sf. Vasile cel Mare spune că păstoritul și demnitatea împărătească sunt responsabilități surori, cu singură deosebire că uneia îi este încredințată conducerea necuvântătoarelor, iar celeilate, conducerea oamenilor(1). Astfel, păstoritul, spune marele ierarh, este temelia celei mai înalte științe: știința conducerii oamenilor. Însuși Domnul S-a numit pe Sine și Păstor: „Eu sunt Păstorul cel Bun” și împărat: „Domnul puterilor, acesta este Împăratul Slavei” (Psalmi 23, 9). Dar am observat prezența în text și a năimitului și a lupului, a falsului păstor, năimitul, și a dezbinătorului, lupul care rupe turma și o împrăștie. Nu este așa că mai potrivit text ca acesta nu poate fi altul care să zugrăvească desăvârșit icoana Sfinților Împărați? Pe vremea Mântuitorului, năimiții erau arhierei și farisei. Toți mai marii poporului pe care îi mustra Mântuitorul făceau parte din ceata năimiților, a acelor ce păstoreau pentru propriul câștig. Mintea noastră obosită face atât de grabnic legătura între cei de atunci și păstorii de azi ai Bisericii. Dar să ascultăm ce spune în privința aceasta Sf. Vasile cel Mare: „Și acum sunt mulți năimiți care își vând viața pentru o neînsemnată și o nenorocită glorie, care fac dezbinări în Biserică, întemeindu-se chiar pe cuvintele sănătoase ale Domnului”(2). Un năimit, în timpul primului Sinod Ecumenic era Arie. După mai bine de 1200 de ani, un altul s-a numit Luther. Apoi, tot mai mulți, până azi, chinuind turma Domnului și lăsând lupul vrăjmaș să dezbine pe frați, pe unii nimicindu-i, iar pe alții împrăștiindu-i. Năimiților nu le cade bine punerea la punct a învățăturii de credință pe care slăvitul Constantin a ordonat-o ca împărat al creștinătății. Și ca încoronat al lui Hristos!
Pr. Petru Roncea
(1) Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, PSB 17, EIBMBOR, București, 1986, p. 585;
(2) Ibidem, pp. 586-587.
Popas duhovnicesc la Sf. Împărați Constantin și Elena
