Despre Rugăciunea lui Iisus – Arhimandrit Evsevios Vittis

Părintele Evsevios Vittis a fost timp de peste treizeci de ani unul din importanţii duhovnici şi predicatori ai Bisericii Ortodoxe din Nordul Greciei, mărturisindu-i pe creştinii din Sidirokastro şi până în Thessalonic, propovăduind neîncetat Evanghelia lui Hristos, fie la posturile de radio locale, fie în sălile de conferinţe, fie la parohii.

Părintele şi-a început lucrarea sa sfinţitoare la sihăstria Sfântului Nicolae din Rattvik, Suedia, în 1973, având ca scop dăruirea sa integrală rugăciunii şi alcătuirii de scrieri teologice. În 1980 părintele său duhovnicesc îi porunci să se întoarcă în Grecia şi să continue aici lucrarea sa mărturisind şi propovăduind creştinilor.

După o scurtă perioadă de liniştire în Sfântul Munte, în 1981 este primit de mitropolitul de Sidirokastro pentru a lucra în ţarina Domnului ca duhovnic şi predicator, iar din 1985 îşi găseşte liniştea şi odihna la isihastirion-ul Sfântul Savvas dintr-un sat foarte retras din munţii din vecinătatea oraşului Sidirokastro. Patru zile pe săptămână predica prin oraşele din Nordul ţării, iar sfârşitul săptămânii era dedicat rugăciunii şi spovedaniei.

Toţi cei ce l-au cunoscut îndeaproape îl caracterizează drept un om simplu, deosebit, smerit, un dascăl de excepţie, un părinte duhovnicesc cu multe harisme, cu un mod de viaţă patristic, luminat de harul divin, rodnic scriitor, un slujitor al altarului ce şi-a dedicat lucrarea mântuirii sufletelor.

În 2009, la vârsta de 82 de ani, părintele Evsevios a părăsit lumea aceasta mutându-se la cele veşnice, fiind înmormântat la preaiubitul său loc de rugăciune, prezenţi fiind mitropoliţii Makarios de Sidirokastru, Varnavas de Neapolis şi Stavrupolis şi Meletios de Koulouez (Africa), precum şi mulţime de clerici şi credincioşi ce l-au respectat şi l-au urmat ani de-a rândul.

 

Despre Rugăciunea lui Iisus

“Dacă eşti teolog te vei ruga cu adevărat, iar dacă te vei ruga cu adevărat, eşti într-adevăr teolog”. Prin aceste cuvinte simple, Sfântul Părinte arată semnifcaţia rugăciunii ca fiind mijlocul cel mai important de intrare în spaţiul teologiei. Câteva elemente fundamentale ale Rugăciunii neîncetate vom încerca să le arătăm în continuare.

Rugăciunea lui Iisus sau “monologhisti” îşi trage numele din simplitatea ei caracteristică, prin care putem în mod simplu dar repetat să pomenim numele Mântuitorului; se mai numeşte Rugăciunea minţii, a inimii, cea curată, neîncetată.

Această Rugăciune se potriveşte înainte de toate, omului de astăzi, foarte ocupat, oricare ar fi ocupaţia sau ocupaţiile acestuia. Este Rugăciunea ce poate fi făcută de oricare dintre noi şi care poate fi adaptată fiecărui loc şi fiecărui mod de viaţă creştinesc.

Energiile dumnezeieşti sunt rădăcina şi izvorul tuturor fiinţelor şi lucrurilor. Pentru om, însă, există ceva mult mai adânc şi mai spectaculos. Omul trebuie să devină, până şi însăşi structura sa, până la ultima sa fibră, locaş al Duhul Sfânt. “Nu ştiţi, oare, că trupul vostru este locaş al Duhului Sfânt ce sălăşluieşte întru voi şi care vi l-a dăruit Dumnezeu? Nu aparţineţi vouă înşivă! Slăviţi-L pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”[1].

Referitor la tema noastră trebuie să reţinem că un rol fundamental îl au ritmul respiraţiei noastre şi inima noastră. Amândouă aceste elemente sunt chemate să joace un rol deosebit de important în curgerea harului în întreaga noastră fiinţă. Există o corelaţie reală între respiraţia noastră şi respiraţia lui Dumnezeu. Respiraţia umană reprezintă un simbol şi în acelaşi timp este şi un vehicul al respiraţiei divine. Aceiaşi corelaţie există şi între inima noastră şi persoana lui Iisus Hristos. Inima este centrul existenţei noastre. Şi spunând inimă nu trebuie să înţelegem strict inima noastră trupească, ci şi pe cea duhovnicească, ce este gazda şi centrul duhului nostru. Inima ne luminează existenţa şi datorită ei aceasta (existenţa, fiinţa noastră) funcţionează fizic şi spiritual.

În mod corespondent Iisus Hristos este centrul Trupului Său spiritual ce se numeşte Biserică. Din acest centru izvorăsc ca dintr-o sursă nesfârşită, lumina şi harul în Biserică, precum şi în întregul univers, din moment ce, ne spune Evanghelia, “toate printr-însul s-au făcut şi fără el nimic nu s-a făcut din toate ce s-au făcut”[2].

De inimă este direct legat sângele. Iar sângele este corespondentul apei primordiale ce este pătrunsă de focul Duhului Sfânt[3]. De asemenea, sângele este roşu şi fierbinte ca şi focul. Iar, precum este cunoscut, în biserică ne împărtăşim cu Sângele cald al lui Hristos, de aceea după sfinţirea Darurilor se adaugă în Sfântul Potir, apă caldă, ce simbolizează căldura Duhului Sfânt.

Astfel vedem în spiritualitatea ortodoxă cum se realizează relaţia respiraţie-inimă şi Duhul Sfânt.

Nu trebuie, însă, să cerem cu privire la această temă o explicaţie sau o înţelegere conformă cu înţelegerea pozitivă şi orizontală omenească, ce se mişcă între cauză şi efect. Lucrurile acestea sunt obiectele unei cunoaşteri la alt nivel şi în altă direcţie. Acestea le înţelege cineva în măsura în care le poate cuprinde firea noastră umană limitată cu cunoaşterea cea duhovnicească, verticală şi suprafirească, ce are propriile sale legi şi propria sa logică. Iar aceasta se realizează obligatoriu cu ajutorul luminii divine şi în Duhul Sfânt.

Cu inima sunt strâns corelate mintea (nous) şi raţiunea (dianoia). Conform cu percepţia Părinţilor, locaşul cel adevărat al minţii este inima, iar mintea nu este doar lucrarea-energie logică, ci şi întreaga energie de voinţă şi simţire, având totdeauna drept bază-locaş inima.

Mintea activează spre exterior, se împrăştie în continuu. În starea sa firească se va găsi numai prin întoarcerea ei în lăcaşul cel natural, în inimă, ceea ce înseamnă să sară din nefirescul în care se află, în firesc.

Când mintea se va întoarce în inimă şi se va uni cu ea, atunci inima va deveni organul cel mai potrivit pentru dobândirea unei cunoaşteri existenţiale întregite, a unei cunoaşteri desăvârşite. De aceea această cunoaştere nu este una uscată, raţionalizată, străină de obiectul cunoaşterii, ci este o cunoaştere în iubire. Căci numai iubirea constituie în exclusivitate puterea de cunoaştere, puterea de unire şi de corelare cu subiectul cunoaşterii. Aceasta înseamnă mutarea omului întreg înlăuntrul luminii cunoaşterii divine în Duhul Sfânt.

Dumnezeu prin dumnezeiasca Sa suflare, adică prin Duhul Sfânt, a dat viaţă trupului neînsufleţit al omului. Acelaşi lucru se reia spiritual de această dată. Când se va trezi omul şi va înţelege de unde vine şi unde se duce, va simţi că numai cu harul dătător de viaţă al Duhului Sfânt se poate transfigura “trupul său cel sufletesc” în “trup duhovnicesc”, încă din această viaţă[4].

Mişcarea de început a lui Dumnezeu spre om constă în faptul că omul a fost plămădit “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu. Prin căderea sa, însă, însuşirea “după chip” devine “nefolositoare”, nelucrătoare, cum spun Părinţii, în om. Aceast chip a fost refăcut, restaurat prin Iisus Hristos. Importanţa şi unicitatea chipului Său în noi constă în actul conştientizării din partea noastră a încorporării nostre în El, fapt ce redeschide pentru noi calea teandrică a sfinţirii şi a desăvârşirii noastre. Iar chemarea noastră necontenită este: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

 

(Textul a apărut în studiul „Filocalia și omul postmodern II”, autor pr. dr. Constantin Petrache, editura Irinaeus, 2009)

Rugăciunea