ACELA ERA SAMARINEAN
Duminica a 29-a după Rusalii
Luca 17, 12-19
În Vechiul Testament întâlnim în largi pasaje imaginea leprosului din popor şi procedurile de curăţire sau de constatare a stării bolii acestuia. Citite ca o sfântă istorie, ele rămân curioase legi divine date pentru vremuri de demult, aproape fără nici o legătură cu actul mântuirii pe care se axează cel mai adesea discursul predicii noastre. Şi totuşi, marii Părinţi ai Bisericii reuşesc să ne conducă adesea la înţelesuri subţiri, arătând prin ghicitură cum Dumnezeu, prin chipul leprosului, cere să se scoată cel păcătos din mulţimea sfinţilor (vezi, de ex., Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Levitic, PSB 39, EIBMBOR, 1992, pp 383-389).
Rânduiala îndeplinirii celor cu privire la curăţire, cu cele două păsări curate, arătată în Levitic 14, 1-9, ni-L arată lămurit pe Preotul cel Mare, pe Hristos, la Care, în cazul minunii de astăzi, El Însuşi trimite pe cei zece leproşi care I-au cerut milă. Taina trimiterii leproşilor la preoţi poartă în sine adânca semnificaţie a preoţiei ce ţine de Jertfa lui Hristos Cel care, după Sfântul Chiril, „fiind Dumnezeu după fire, a purtat firea cea mai de sus şi din umanitate, în mod negrăit şi mai presus de minte“. Şi, mai departe, „Legea dă de înţeles prin cele două păsări în mod felurit taina lui Hristos“. Extraordinari Părinţii Bisericii în tâlcuirea Scripturilor! Fără subţirimile lor teologice n-am fi înţeles niciodată această taină a trimiterii leproşilor către preoţi de Însuşi Domnul şi lucrarea mântuirii în ritualul curăţirii şi al rânduielilor de după aceea până la intrarea în casa proprie, în ultima intimitate a noastră din veacul viitor (vezi Pr. Dumitru Stăniloae, note la Glafire).
Cu această înţelegere, vindecarea leproşilor, mai înainte de a ajunge la preoţi, începe să capete contur în înţelegerea noastră ca fiind darul Jertfei lui Hristos ce vine în întâmpinarea celui ce face un prim pas spre mântuire. Nu mai putem spune acum că prezenţa preoţilor putea fi omisă în actul vindecării celor zece leproşi, prin aceasta ignorând de-a dreptul actul mântuitor al Jertfei Domnului pe care se temeluieşte Preoţia Sa veşnică. N-a ieşit El, oare, în afara Cetăţii, în întâmpinarea noastră, a celor ce eram alungaţi din comuniunea sfinţilor pentru păcatele noastre? Nu Şi-a vărsat Fiul Omului sângele pe altarul Căpăţânii, pentru ca prin puterea firii Sale dumnezeieşti să ne stropească cu Însuşi Sângele Său întru curăţirea noastră?
Hristos a murit pentru toţi oamenii. Jertfa Lui este capabilă să cureţe lepra lumii întregi. Ea vine în întâmpinarea Umanităţii bolnave ce scapă de sub ştiinţa doctorilor şi a tuturor învăţaţilor veacului. Se pleacă doar în faţa firii ce se ridică împotriva bolii, cerşind mila lui Dumnezeu. Nu ne învaţă Biserica acest leac al mântuirii: „Doamne, miluieşte!“, arhicunoscuta rugăciune necesară mântuirii de lepra păcatului în care zace fiecare om?
Şi totuşi, câţi reuşesc până azi să fie recunoscători Celui care ne trimite la Golgota pentru vindecare? Mulţumirea înseamnă pecetluirea vindecării, ceva ce ţine de partea omului în lucrarea sinergică a mântuirii. Curăţirea ţine de Taina Botezului; mulţumirea, de punerea în lucrare a darurilor acestuia. Mulţumirea este un act liturgic ce ţine de laudele zilei până amurgeşte viaţa în ceasul al doisprezecelea, e însăşi Liturghia în care nouă locuri din zece mereu îşi aşteaptă nuntaşii.
Sfântul Luca zice că cel care s-a întors era samarinean. Oare tot alţii se vor mântui, lepădaţii istoriei şi pleava Umanităţii? De ce nu ne-am grăbi să plinim vindecarea noastră sufletească cum se cuvine? Evanghelia ne este semnal de alarmă: „Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Mt 21, 31).
Pr. Petru RONCEA
