/ Viaţa duhovnicească / Sfinţenia preoţiei

Sfinţenia preoţiei

Sfinţenia preoţiei

Un om s-a mărturisit vreme de doisprezece ani la un duhov­nic. Şi mergând iarăşi să se mărturisească, l-a găsit desfrânându-se cu o femeie. Atunci a spus: „Vai mie! Am atâţia ani de când mă mărturisesc şi acum am să mă osândesc. Toate cele pe care mi le-a iertat sunt neiertate”. Spunând acestea, îndată a plecat.

Pe drum i s-a făcut sete. A mers mai departe şi a găsit un izvor cu apă atât de limpede, încât a spus: „Dacă aici apa este atât de limpede, cu atât mai mult va fi în locul de unde izvorăşte”. S-a aplecat şi a băut. A mers la locul de unde izvora apa şi a văzut că ieşea din gura unui câine. A suspinat şi a spus: „Vai mie! M-am spurcat”. Atunci un Înger al Domnului i-a spus:

– De ce atunci când ai băut nu te-ai întinat, iar acum când ai văzut că iese din gura câinelui te-ai scârbit? Nu este oare a lui Dumnezeu, Care a făcut cerul, pământul şi toate? Chiar dacă este necurat câinele, nu te mâhni, apa nu este a lui. La fel şi cu duhov­nicul care te-a mărturisit, iertarea pe care ai primit-o de la el nu este a lui, ci a Preasfântului Duh. Fiindcă are harul preoţiei este mai presus decât împăraţii şi Îngerii. Însă dacă s-a desfrânat, ce-ţi pasă ţie? El este precum gura câinelui. Nu te mâhni! Cele pe care ţi le-a iertat sunt toate iertate. Du-te şi pune-i metanie şi roagă-l să te ierte, iar pe el Dumnezeu îl va cerceta.

Şi Îngerul s-a făcut nevăzut.

Omul s-a întors la duhovnic, i-a povestit toate şi i-a pus metanie, aşa cum îi spusese Îngerul. Auzind povestirea, duhov­nicul a plâns, s-a pocăit şi s-a mântuit. Trebuie să ne osândim pe noi înşine şi ne vom mântui.

 

Duhovnicul înţelept

 

Un om bogat şi-a strâns multe averi, însă niciodată nu voia să se mărturisească şi să facă milostenie. Avea un fiu de aproape zece ani. A venit vremea şi bogatul s-a îmbolnăvit. Ai săi i-au spus să se mărturisească, să facă ceva pentru sufletul său, însă el le răspundea:

– Copilul meu să fie bine, el se va îngriji de sufletul meu.

Era cu totul ţinut de diavol şi nu-şi venea deloc în sine.

În ţinutul acela se afla un duhovnic virtuos. Acesta şi-a ras barba, s-a îmbrăcat în haine lumeşti şi a mers la casa bogatului. A bătut la uşă. I-au deschis şi l-au întrebat ce vrea. A răspuns că este un om străin, care s-a întâmplat să treacă prin satul lor şi aflând că stăpânul lor este bolnav, a venit să-l vadă fiindcă este doctor. Îndată l-au primit. Toate rudeniile erau împrejurul lui şi îi purtau de grijă. I-a întrebat:

– Ce face bolnavul?

Bolnavul a răspuns:

– Mă simt rău, domnul meu.

Doctorul a spus:

– Ce spun doctorii din satul vostru?

Bolnavul a răspuns:

– Spun că sunt pe moarte.

Duhovnicul-doctor l-a apucat de mână şi i-a spus:

– Şi eu spun că vei muri. Dar dacă vom găsi doctoria pe care o cunosc eu, nu o să mori.

Bolnavul a întrebat:

– Despre ce doctorie vorbeşti?

Prefăcându-se că nu ştie, acela a întrebat:

– Ai vreun copil?

I-a răspuns că are numai unul. Atunci duhovnicul i-a spus:

– Nu te mâhni, s-a aflat doctorie pentru tine. Îţi făgăduiesc că n-ai să mori.

A cerut să-i dea un pahar cu apă şi nişte făină. Le-a ames­tecat şi s-a prefăcut că mai pune o doctorie şi a spus:

– Acum doctoria este gata, trebuie numai să vină copilul tău să-i înţep degetul mic cu un ac, ca să curgă trei picături de sânge, să-ţi dau să bei şi îndată o să te faci bine.

Copilul se juca împreună cu ceilalţi copii. Au trimis îndată după el şi i-au spus:

– Vino, copilul meu, pentru că a venit un doctor ca să-l facă bine pe tatăl tău.

Copilul voia să se joace, însă l-au adus. Când l-a văzut, doctorul i-a spus:

– Vino, copilul meu, să-ţi înţep cu un ac degetul mic, ca să curgă trei picături de sânge aici în această doctorie, să-i dau tatălui tău să bea şi să se facă îndată bine.

Copilul a răspuns:

– Dar ce, am înnebunit să-mi stric degetul?

Doctorul a spus:

– De tine depinde, copilul meu, dacă va trăi sau dacă va muri. Nu vezi câte a adunat ca să-ţi lase?

Copilul a spus:

– Trăieşte, nu trăieşte, eu nu vreau să-mi rănesc mâna. Şi a plecat.

Doctorul i-a spus bogatului:

– Sunt duhovnicul satului şi am făcut aceasta ca să-ţi arăt să nu nădăjduieşti să facă ceva copilul tău pentru sufletul tău.

Atunci bolnavul s-a ridicat şi a spus:

– M-am ostenit atât de mult pentru copilul meu ca să-i las multe, iar pe el nu l-a lăsat inima să dea trei picături de sânge pentru viaţa mea.

Şi îndată a căutat testamentul şi l-a rupt. Şi-a împărţit toată averea, nu a lăsat nimic, iar copilul a rămas sărac lipit. A dobândit Raiul şi se va bucura pururea.

De aceea, cei ce aveţi copii, nu vă puneţi nădejdea în ei, gândindu-vă că o să poarte grijă de sufletul vostru. Ceea ce face omul însuşi, aceea va găsi în cealaltă viaţă.

Fragment din cartea SFÂNTUL COSMA ETOLIANUL. Sprijinitorul celor robiţi. Lauda etolienilor. Viaţa şi Învăţături. Autor: Constantin Triandafillu, Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS, Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2010.

Sfinţenia preoţiei

Comments are disabled