Cine are urechi de auzit să audă!
Evanghelia Duminicii a 21-a după Rusalii Luca 8, 5-15
De ce foloseşte marele Învăţător Iisus Hristos parabole în cuvântările Sale? O pildă din cele multe rostite de Mântuitorul este şi cea a semănătorului din evanghelia Duminicii a 21-a după Rusalii. Câte taine ale învăţăturii Sale nu sunt ascunse în această parabolă? În mulţimea adunată erau şi destui oameni care, având răutate nevindecabilă, n-ar fi putut pricepe cuvântarea directă a Domnului despre Împărăţia Cerurilor. Pentru unii ca aceştia, inima le era, într-adevăr, ca un drum, pentru că ei nu dădeau nici o atenţie cuvântului lui Hristos. O, câte suflete-drum n-ai adesea-n faţă când binevesteşti Evanghelia, oameni trândavi la ascultare, pentru care cuvântul intră pe-o ureche şi iese pe cealaltă! Oameni care se-ntorc de la biserică neatinşi de Hristos, chiar dacă zeci de ani I-au ascultat Cuvântul!
Câte suflete pietroase nu afli iarăşi în mulţimea pestriţă a creştinilor de azi! Oameni care nu rezistă învăţăturilor false care-i pârjolesc, pentru că n-au unde-şi înfige rădăcinile. Cred aceştia că n-au nevoie de mult pământ, de o temelie doctrinară puternică, care să le asigure rezistenţa, spre a nu-şi trăda credinţa. De ce, oare, au reuşit străinii să ne fure atâtea suflete din ogorul Bisericii? Oare nu pentru puţina cunoaştere a învăţăturii credinţei noastre ortodoxe de către aceste suflete plăpânde care, pe dinafară, păreau că au stabilitate? Statornicia ţine întotdeauna de o lucrare tainică a adevărului credinţei care ne lipseşte atât de mult. De aceea sunt atâtea partide între noi, creştinii de astăzi, pentru împietrita noastră inimă când e vorba de cunoaştere. Clement Alexandrinul spune că Dumnezeu „a semănat seminţele care răsar şi hrănesc“ şi „pogoară peste lume, în fiecare timp, ca ploaia, Cuvântul Său dumnezeiesc; dar timpurile şi locurile care au primit seminţele au dat naştere la deosebirile de creştere a celor semănate“[1]. De aceea, Dumnezeu Şi-a ales un popor între celelalte, ale cărui rădăcini a vrut să i le înfigă adânc în Legea Sa, pentru ca el să rămână peste veacuri un far pentru celelalte. O, dar cât de împietrit la inimă s-a arătat şi acest popor înaintea Domnului!
Altă parte a căzut în mijlocul spinilor. Suflete cu spini, suflete încordate, suflete amăgite de glorie deşartă, gata să înţepe şi să supere pe aproapele. Dacă întri într-un suflet de acesta, deja te-ai rănit la inimă, cuvântul însuşi nu-i capabil să domine un astfel de om, că-n curând obiceiul cel vechi îl subjugă şi înăbuşă. Într-un suflet cu spini, creşterea duhovnicească nu-i una normală, ci-i de supravieţuire, mai mult în înălţime – devenind subţiratic şi predominant, pentru a zări soarele –, decât în grosime, plin de vlagă spre rodire. Fiecare comunitate are partea ei de suflete-spini, suflete prea grijulii de ceea ce nu le aparţine, întotdeauna nemulţumite de puterea Cuvântului, pe care-o cântăresc cu măsuri omeneşti.
Sufletele bune sunt însă atât de rare. Mântuitorul Însuşi observa aceasta în masa ascultătorilor Săi. De aceea, vrând să-i aducă cu picioarele pe pământ, aproape că le face pilda uşor de înţeles când arată cât de puţini sunt aceia care se mântuiesc. Adică numai sufletele bune care, în pildă, sunt beneficiarele abia a unui sfert din sămânţă. De aceea, Hristos încheie cuvântul Său către mulţime cu strigătul disperat, serioasă atragere a atenţiei auditoriului pentru sesizarea sensului parabolei: „Cine are urechi de auzit să audă!“ Cerescul Semănător nu Se arată prea fericit de ascultarea mulţimii ce-L urma pe tot locul. Pentru prea mulţi dintre ascultători, cuvintele Lui erau de prisos sau n-aveau finalitate. Credinţa este urechea sufletului şi la această credinţă face aluzie Domnul când spune: „Cel ce are urechi de auzit să audă!“, pentru ca prin credinţă să înţeleagă cele ce spune Domnul şi cum le spune[2], zice Clement Alexandrinul. Dar acest har al credinţei îl au numai cei care sunt credincioşi. De aceea, chemarea este făcută de Domnul doar celor cu inima tăiată împrejur, al căror suflet aude cu urechile şi vede cu ochii.
Parabola Semănătorului are în vedere însă şi lucrurile viitoare, bogăţia sufletească a celor credincioşi la vremea roadelor. Nu toţi care citesc Scripturile Sfinte sau aud Cuvântul Evangheliei aduc roadă. De aceea, în ochii oamenilor, atâtea părţi importante din lucrările Bisericii par zadarnice sau forme fără miez. Hristos percepe însă altfel misiunea Bisericii. Rodul însutit de la sfârşitul parabolei este ceea ce-L animă pe Semănător să nu dispere în urma opoziţiei începuturilor atât de promiţătoare de eşec. Însă peste aşteptări este rodul ascultării smerite a Cuvântului dumnezeiesc. Cu toată aparenta ineficienţă a muncii de propovăduire, cu toate împotrivirile şi părăsirile unora dintre cei mai apropiaţi, Hristos parcurge istoria lumii neclătinat în speranţa unui fericit câştig de suflete pentru hambarele Împărăţiei Sale.
Pr. Petru RONCEA
[1] Clement Alexandrinul, Stromatele, PSB 5, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p 31;
[2] Ibidem, p 311.
