Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul
Dacă se întâmplă ca, în vreme de secetă, să ia foc o casă dintr-un sat, groaza cuprinde pe toţi vecinii ei, ale căror case se pot aprinde curând. Casa lui Israel, vai, strălucita casă a lui David de odinioară, atrăsese asupra ei mânia grozavă a Celui Prea Înalt, din cauza idolatriei ce subjugase casa regală, mai ales a celei din Samaria, după dezbinarea regatului, unde Ahab regele îşi avea scaunul. Şi, din pricina acestei Case deşănţate, pericolul mâniei dumnezeieşti plutea peste toată lumea. Dacă în casa vecină, în Casa lui Iuda, ce-şi avea reşedinţa în Ierusalim, Legea lui Moise începea să se reaşeze,, încetul cu încetul, în popor, apoi în regatul din nord, cel al lui Israel, cu fiecare domnie se întărea idolatria. Ce triste cuvinte încheie istorisirea vieţii aproape a fiecărui rege din Israel: „Omri a săvârşit fapte rele înaintea ochilor Domnului şi a fost mai nelegiuit decât toţi cei dinaintea lui. El a umblat cu totul pe căile lui Ieroboam, fiul lui Nabat şi întru fărădelegile cu care acesta a dus pe Israel la păcat, mâniind pe Domnul Dumnezeul lui Israel cu idolii lor“ (III Regi 16, 25-26)! Ca o adevărată avalanşă creştea răul în regatul lui Israel cu fiecare conducător ce lua în stăpânire tronul. Despre urmaşul lui Omri la domnie se păstrează în istoria biblică aceleaşi cuvinte: „Şi a săvârşit Ahab, fiul lui Omri, fapte rele înaintea ochilor Domnului, mai mult decât toţi cei care au fost înaintea lui“ (III Regi 16, 30). Şi istoria continuă, arătând cauza decăderii lui: „Căci nu i-a fost de-a-juns să cadă numai în păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nabat; ci, dacă şi-a luat de femeie pe Izabela, fiica lui Etbaal, regele Sidonului, a început să slujească lui Baal şi să i se închine. Şi a ridicat pentru Baal un jertfelnic în templul lui Baal, pe care îl zidise în Samaria“ (vers. 31-32). Dar mai mult, a introdus, pentru a plăcea soţiei sale, dar şi căzând în plasa planurilor ei idolatre, un cult nou închinat zeiţei Astartea, mâniind prin aceasta şi mai mult pe Domnul. Şi, ca să verse cupa mâniei lui Dumnezeu, a permis şi rezidirea Ierihonului blestemat de Iosua, fiul lui Navi (Iosua 6, 25-26).
Ce nelegiuire în Israel! Capiştea lui Baal era înconjurată de 450 de sacrificatori, cărora nelegiuitul Ahab le aducea jertfe bogate împletite cu gesturi desfrânate, specifice cultului idolatru al lui Baal. Alţi 400 de mercenari ai idolatriei fuseseră unşi pentru stâlpul Astartei, cei care mai păstrau credinţa în adevăratul Dumnezeu fiind sacrificaţi până la unul. Părea că pierise de tot nădejdea lui Israel sub această întunecoasă conducere, deşi nimeni nu ştia că mai-marele curţii lui Ahab, Obadia, de altfel credincios lui Dumnezeu în taină, ascunsese şi hrănea cincizeci de proroci ai Domnului într-o peşteră şi cincizeci în alta, care scăpaseră cu viaţă din mâna Izabelei (III Regi 18, 4).
De câte ori în istoria lumii nu s-a întâmplat ca decăderea spirituală a oamenilor să atingă o atât de josnică stare încât Dumnezeu să fie nevoit a interveni printr-o unealtă salvatoare, printr-un om sau o idee, printr-o mişcare de renaştere spirituală care să reaşeze lumea! Însăşi Întruparea Domnului a fost, prin excelenţă, arătarea sublimă a Proniei Dumnezeieşti pentru mântuirea Umanităţii ce zăcea în cel rău. În vremea Vechiului Testament, trimişii Proniei cereşti erau prorocii. Şi cum în vremea lui Ahab decăderea spirituală cunoscuse cea mai de jos treaptă, aşa cum ne arată Scriptura, Dumnezeu trimite pe cel mai mare proroc al Legământului Vechi, pe Ilie Tesviteanul, ca o flacără orbitoare ce avea să lumineze deodată toată jumătatea de nord a Canaanului.
De nenumărate ori am citit istoria frumoasă a acestui proroc al pustiului. Dar ceea ce te pune în uimire este că, în timp ce ceilalţi proroci se aflau mereu în mod firesc lângă popoarele lor şi sufereau, mergând împreună cu ele, pe Sfântul Ilie îl aflăm apărând pentru un moment într-un loc, în momentul următor fiind în alt loc departe. Iată ce-i zice Obadia: „Nu este popor şi împărăţie la care să nu fi trimis domnul meu (Ahab, n.n.) ca să te caute“ (III Regi 18, 10). Iar dacă acesta avea să trimită slugi să-l prindă, „Duhul Domnului are să te ducă cine ştie unde“, i se confesează temătorul de Dumnezeu Obadia. Însuşi cuvântul cu care se prezenta prorocul în faţa cuiva respira a taină: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu…“ (III Regi 17, 1). Proroc al munţilor, era când în povârnişurile prăpăstioase ale Cheritului, în faţa Iordanului, când pe vârfurile împădurite ale Carmelului, ori în Sarepta Sidonului, pe malurile Mediteranei. Iată-l în îndepărtatul Horeb, ori alergând înaintea carului lui Ahab, din muntele Carmel până la Izreel, cu mijlocul încins şi sub mâna Domnului, cu iuţime uimitoare ca o căprioară din munţi.
Dar, vai, viaţa Sfântului Ilie a fost mereu urmărită de ochiul sticlos al morţii. „Adevărat vă spun vouă că nici un proroc nu este bine primit în patria sa“, avea să exclame cu tristeţe Mântuitorul celor din Nazaret, aducându-le în atenţie chipul peregrin al lui Ilie, care a fost hrănit de o străină din Sidon, sau chipul lui Elisei, care n-a aflat credinţă la leproşii din Israel cât într-unul sirian (vezi textul evangheliei Utreniei şi Liturghiei din 20 iulie, de la Luca 4, 22-30).
Trecuseră peste 800 de ani de când trăise Sfântul Proroc Ilie şi-n ochii evreilor
de-acum el era o figură emblematică. În aceeaşi pustie a Iordanului apăru Sfântul Ioan în duhul şi-n puterea lui Ilie. Îmbrăcat cu aceeaşi mantie şi purtând acelaşi glas de tunet chemător la restaurare sufletească prin pocăinţă. Mântuitorul Însuşi era confundat cu Ilie, despre care ştiau evreii că trebuia să vină, înălţarea lui la cer fiind prototip al Înălţării Mântuitorului, Prorocul prorocilor.
Dar dacă am pomenit de văduva din Sarepta Sidonului, amintită de Mântuitorul în textul evangheliei zilei de 20 iulie, oare, nu cumva întâlnirea dintre măritul Ilie şi femeia din Sarepta era o preînchipuire a altei întâlniri de peste veacuri între unul mai mare decât Ilie, Hristos Domnul, Cel Care, venind în hotarele Tirului şi ale Sidonului, întâlneşte canaaneanca, căreia-i binecuvântează credinţa şi-i vindecă fiica (Mt 15, 22-28)?
După o tradiţie iudaică, se zice că fiul văduvei din Sarepta Sidonului a devenit şi el un ucenic al lui Ilie, de la care a învăţat că Dumnezeu pedepseşte pe cel ce păcătuieşte, dar că-I pare şi rău de suferinţa oamenilor. Poate că foamea de la albia secată a Cheritului, ori cererea ultimei fărâme de pâine din mâna unei văduve sărăcite de foamete vor fi fost încercări de sus, ca prorocul să-şi îndrepte mai din vreme ochii spre cer şi să ceară iertarea lui Israel şi slobozirea ploilor. Că pe acestea îndurarea lui Dumnezeu le pregătise mai demult, neputând suferi atât de mult, cum putuse Ilie, trei ani şi jumătate, înfometarea atâtor oameni. Numai că-Şi supuse forţa inimii lui Ilie Tesviteanul. Şi aceasta înţelegând-o prorocul mai târziu, pe ucenicul său din Sarepta l-a învăţat dreptatea, dar şi mila Domnului. Iar mai târziu, când acest ucenic avea să ajungă primul proroc al lumii păgâne, trimis fiind de Dumnezeu la Ninive să-i vestească pieirea, Iona, căci aşa-i era numele, gândind că-I va părea rău Domnului de ce hotărâse, plăti neascultarea cu trei zile de temniţă în adâncurile mării (vezi pe larg în Sfânta Scriptură, în cartea lui Iona).
Cititorule, un popas duhovnicesc cu Sfântul Ilie înseamnă desfătare şi adânc de taine. O, dacă am putea pătrunde imnologia liturgică a zilei de 20 iulie, ca să ne putem înţelepţi şi folosi de strategia Sfântului Ilie din faţa Tronului Domnului, cum minunat cântă o stihiră a Utreniei: „În căruţă de foc urcându-te, te-ai mutat în latura cea luminoasă, o Ilie Tesvitene! Şi pe prorocii cei de ruşine i-ai ruşinat. Cel ce ai legat cerul cu cuvântul, asemenea dezleagă şi greşelile noastre cu rugăciunile tale cele către Domnul şi mântuieşte sufletele noastre“! Cu adevărat, minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, pe care i-a slăvit cu nespusă putere.
Pr. Petru Roncea
