Urechile acului

Pentru creştinii bogaţi din Alexandria Egiptului, – loviţi de cuvintele Mântuitorului că „mai uşor intră cămila prin urechile acului decât bogatul în Împărăţia cerurilor“ – care se întrebau dacă ei se pot mântui, conducătorul Şcolii din Alexandria de la începutul secolului al treilea, Clement, a scris un interesant comentariu cu titlul: „Care bogat se va mântui?“¹ Dacă l-am avea la îndemână şi ne-am face timp să citim acest comentariu, cuvintele noastre ar prisosi, căci ele n-ar face altceva decât să devină ecou peste veacuri al faimoasei scrieri clementine. Istoria Bisericii păstrează un amănunt despre acest Clement. El era mirean şi de aceea nu prea era ascultat mai ales de creştinii simpli, care nici măcar nu erau în stare să priceapă lecţiile înalte ale profesorului. Ceilalţi, erudiţii, poate din invidie, şopteau neiniţiaţilor să primească cu neîncredere predicile acestui conducător de Şcoală creştină din Alexandria, că n-are el dreptul să cuvânteze, pentru că nu-i preot. Şi, pentru a îndepărta toate aceste suspiciuni, episcopul Alexandriei l-a hirotonit preot. Cu ce eleganţă răspundea Clement bogaţilor că bogăţia în sine nu e nici bună, nici rea! Că ajunge aşa prin întrebuinţarea ei şi că ea nu-i o piedică pentru mântuire, ci patimile pe care le generează bogăţia. Acestea, în viziunea dascălului alexandrin, împiedică pe bogaţi să intre în Împărăţia cerurilor. Să ne adâncim, dar, împreună cu părintele profesor alexandrin, în miezul evangheliei de azi.

La Domnul vine un tânăr. Foarte rar au venit tinerii la Hristos. Copiii L-au înconjurat cu iubire, părinţii, cu durere pentru necazurile din casă, bolnavii, cu neputinţele trupeşti, irodianii, cu dosarele sub mantale, gloatele cu ochii holbaţi după minuni. Dar tinerii n-au avut vreme de Hristos. Pe aceştia îi aflăm fie munciţi de pofte, fie în coşciug spre cimitir. Cu toate acestea, în această evanghelie se apropie un tânăr de Domnul. Iată o întâlnire atât de rară şi astăzi. Nu pentru că n-ar exista şi azi tineri. Şi, mai cu seamă, bogaţi. Atât de mulţi îşi împlinesc averile prin muncă deseori destul de grea şi robitoare astăzi! Dar tinereţea a fost întotdeauna purtătoarea celei mai grele părţi a luptei mântuirii sufleteşti. Iubirea lumii – cu toate ale ei: pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii (I In 2, 15 şi urm.) – se pot învinge numai de către tinerii care cu tărie se împotrivesc celui viclean. Astăzi vine înaintea Domnului însă un tânăr oarecare. Şi, aşa cum i-a iubit Hristos pe ai Săi până la capăt, ne spune evanghelia, şi pe acest tânăr l-a iubit Domnul. Într-un fel voia şi acest tânăr să intre pe poarta cea strâmtă în Împărăţia cerurilor. L-a cunoscut Domnul că nu venise să-L ispitească prin cuvânt. Că sunt şi între tineri oameni vicleni. De aceea l-a iubit, că dacă era viclean îl cunoştea Domnul (vezi Mt 22, 18). L-a iubit pentru că, pe lângă ceea ce împlinise, dorea să mai facă ceva în afară de aceasta. L-a iubit însă şi cu durerea Aceluia Care cunoştea că-n adâncul fiinţei acestui tânăr era totuşi şi o oarecare mulţumire de sine pentru că pe toate reuşise să le păzească.

Că acesta împlinise poruncile după Legea iudaică era mare virtute pentru vârsta tinerească şi boarea de pregătire căpătată în sinagogă. Dar tânărul de azi n-a fost deosebit ca Nicodim, ci unul oarecare. Şi totuşi Hristos a vrut să-l facă şi pe el creştin. Adică desăvârşit. Sigur că această chemare ar putea fi tradusă şi ca o invitaţie la o viaţă mai austeră, monahală, am zice noi astăzi, cu destulă grijă. Dar cred că, în contextul vremii, chemarea însemna mai degrabă o trecere de la Lege la Har, de la Sinagogă la Biserică, din afara Edenului înăuntrul Grădinii Raiului. O intrare prin „urechile acului“ în Cetatea Ierusalimului ceresc. Expresia „urechile acului“ era denumirea unei strâmturi care se afla de obicei pe lângă porţile mari ale cetăţilor şi prin care se strecurau pietonii atunci când porţile cele mari erau închise. O poartă strâmtă prin care nu poţi trece decât strecurându-te fără bagaje, fără averi. Dacă cineva întârzia să intre cu cămila seara în cetate şi porţile cele mari se închideau, cu câtă greutate se chinuia sărmanul să-şi tragă animalul voluminos prin urechile acului! Şi până la urmă tot reuşea să scape de întunericul cel din afara cetăţii şi de primejdia morţii ce ameninţa şi animalele şi oamenii ce-ar fi rămas să doarmă lângă zid. Lucrul acesta era atât de cunoscut evreilor şi Mântuitorul se foloseşte de acest exemplu ca să-i facă să înţeleagă că mult mai anevoie este pentru unul legat cu inima de avuţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.

Încheierea sumbră a acestui dialog nu numai pe tânăr l-a descumpănit, ci chiar Ucenicii s-au arătat cutremuraţi la această veste. E adevărat că acum Apostolii nu prea mai aveau nimic, dar inima le era la bogăţiile pe care credeau că-i vor sufoca plăcut când vor ajunge miniştri în împărăţia pământească a lui Iisus. De aceea, mai înainte de a-I cere socoteală Domnului ce le va da în schimbul celor părăsite, se grăbesc să măsoare mântuirea cu neputinţa omenească², şi nu cu puterea lui Dumnezeu. „Atunci cine poate să se mântuiască?“ poate fi expresia omenescului care încearcă să-şi disculpe vina de a nu putea trece prin urechile acului. Dar poate să fie şi întristarea ucenicilor pentru mântuirea celorlalţi oameni care era atât de primejduită. Aveau mare dragoste de toţi oamenii, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, că deja căpătaseră inimă de învăţători³. Însă concluzia: „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă“ rămâne pentru toate veacurile expresia măreţiei mântuirii, taina trecerii prin poarta strâmtă a Crucii în Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Pr. Petru RONCEA

 

Urechile acului

Alexandria Egiptului bogat bogăție Clement Alexandrinul Împărăția cerurilor tânărul bogat urechile acului