Sf. Calinic, patriarhul Constantinopolului, sau sfântul zidit de tiranul „Nas-tăiat”
Cele ce vor urma s-au petrecut cu adevărat. Înca și în zilele din urmă am retrăit, o dată cu nenorocita dărâmare a bisericilor noastre, aceeași soartă a neputinței în fața mai-marilor zilei și aceeași diferită judecată a oamenilor și a lui Dumnezeu. Dar să vedem exemplul istoriei.
Pe 23 august, Biserica Ortodoxă praznuiește, printre alții, și pe Sfântul Ierarh Calinic, Patriarhul Constantinopolului. La început, fusese preot al bisericii din Vlaherne, apoi a ajuns pe scaunul patriarhiei, pe vremea împărăției lui Iustinian al II-lea, om rău și netemător de Dumnezeu.
Acest împărat avea mare plăcere de a-și clădi palate pe care să le numească cu numele său. Unde erau biserici și voia sa-și ridice un palat, era gata să le dărâme în favoarea împlinirii planului său. Așa, odată, zidul unui palat era proiectat să treacă pe lângă o biserică a Maicii Domnului care se numea „Mitropoleasca“. Tot gândind să-i facă rău patriarhului, acum îi veni bun prilej să-l încerce. Îi porunci astfel ca să dea binecuvântare pentru dărâmarea bisericii.
Patriarhul se împotrivi împăratului cu cuvintele: «Nici un fel de rugăciune n-am aflat spre dărâmarea bisericii, ci numai spre întemeiere și zidire, că Dumnezeu a făcut lumea spre adunare, iar nu spre risipire» (Viețile Sfinților pe luna august, Ed. Ep. Romanului, 1998, p 297). Conflictul era deja deschis. Trimișii împăratului au început să-l sileasca pe patriarh să cedeze. Iustinian era pornit sa-și arate răutatea chiar și față de patriarh. Calinic se întrista nespus pentru necredința împăratului, lăcrima și zise: «Slavă ție, Hristoase, Cel ce rabzi toate!» (Idem). Îndată biserica fu dărâmata cu surpare mare. Aceasta s-a întâmplat demult, în vremea acestui preafericit patriarh, dar istoria s-a repetat încă și în vremurile nu de mult apuse ale Bisericii noastre. Dar cum la noi pe risipitorul de biserici l-a ajuns risipirea, așa și atunci dreapta judecată a lui Dumnezeu nu l-a mai lăsat pe tiran să domnească. Iată cum i-a fost căderea.
Împăratul a auzit că poporul îl vorbește de rău pentru faptele sale. Atunci el se hotarî ca într-un miez de noapte să se năpustească asupra cetații și să ucidă pe cei mai aleși cetățeni, fără cruțare. Pregăti pentru aceasta pe un voievod de alt neam, numit Ștefan, care era un om crud; acesta, împreună cu o oștire tăinuită, avea să producă măcelul în cetatea împărătească. Dar Dumnezeu a voit să afle despre aceasta un anume Leontie, tot voievod, care, în seara dinaintea măcelului, a reușit să-și adune oșteni de partea sa, a intrat peste împărat, l-au prins, l-au legat și l-au dus în biserica Sfânta Sofia. Poporul, fiind înștiințat că împăratul este legat, a venit în număr mare la biserică și, scoțându-l pe împărat pe o arenă din cetate, i-au tăiat nasul și l-au trimis în surghiun. În locul lui, poporul l-a suit pe tron pe Leontie. Dar nici el n-a putut rămâne mult timp pe tron, căci a fost izgonit de un altul, Apsimar.
În timpul acesta, Tiranul «Nas-tăiat», cum îi era numele acum, reuși sa-și strângă oștire străină și să ajungă la porțile de aur ale Constantinopolului. Apsimar fugi de teamă, dar poporul nu voia nicicum sa-l lase pe Iustinian sa intre înăuntru.
În cetate rămăsese doar patriarhul, în jurul căruia poporul tremura de teama unei răzbunări tiranice din partea vechiului împărat. În acest timp, Iustinian trimise o solie la patriarh sa-i dea voie să intre în cetate. Patriarhul îl sfatui să jure pe Sfânta Cruce, pe Sfânta Evanghelie și pe însuși Trupul și Sângele Mântuitorului că nu va face nici un rău nimănui revenind pe tron. Împăratul jură și sărută sfintele. Dar, o dată ajuns pe tron, uită de promisiune și îndată umplu străzile cetății de sângele fruntașilor ei. Prinse chiar și pe patriarh și, arătându-i nasul lui tăiat (sinaxar, Minei), deși el nu avea nici o legătură cu aceasta, îi scoase ochii, îi tăie nasul și limba și-l trimise la Roma. Acolo porunci ca să fie astupat într-un zid.
Se întâmplă, însă, ca după patruzeci de zile să se surpe zidul și patriarhul să se mai afle încă în viață, abia suflând. Dar, după patru zile, își dădu obștescul sfârșit, învrednicindu-se de cununa mucenicească și îngropându-se în biserica Sfinților Apostoli Petru și Pavel din Roma.
Dar nici tiranul «Nas-taiat» nu mai avu zile multe. A fost prins din nou, i s-a taiat capul și așa a pierit surpătorul de biserici.
Iată o întâmplare din istoria Bisericii din care putem învăța cum judecă Dumnezeu faptele oamenilor.
Preot Petru RONCEA
