Postul creştin ortodox (ΙV)

9. Virtuţile medicale ale postului

Omul, prin procesul chimic de metabolism, încor­porează elemente chimice din mediul exterior în mediul interior pe baza individualităţii organismului său. Astfel, substanţa primită din exterior este meta­bolizată, transformată în compuşi chimici din care se alcătuieşte trupul omenesc, devenind ţesuturi şi organe. Dar ţesuturile şi organele noastre mor în fiecare clipă şi, de aceea, sunt înlocuite, tot în fiecare clipă, prin procesele chimice permanente de la nivelul celulelor.

Principala funcţie a celulei este nutriţia, termen care poate ţine locul termenului de „metabolism”. Nutriţia înseamnă viaţă. În cadrul proceselor meta­bolice de nutriţie, celula furnizează organismului şi energia de care acesta are nevoie.

Pentru a fi utilă organismului, deci celulelor, hra­na trebuie radical transformată în compuşi chimici care pot fi primiţi de către celule.

Celula primeşte proteine, zaharuri şi grăsimi, iar cu ajutorul enzimelor, ea divizează aceşti compuşi în fragmente din ce în ce mai mici. Apoi, tot celula recompune fragmentele în substanţe complexe, pe care le încorporează în propria sa substanţă, reali­zând astfel permanenta înlocuire a ţesuturilor noastre.

Schimburile chimice la nivelul celulelor îşi men­ţin ritmul şi în cele mai vitrege condiţii, adică şi în situaţia în care organismul nu mai este hrănit. În acest caz, celula consumă substanţe din rezervele organismului.

Orice schimb chimic produce deşeuri la nivel celular. Când aceste deşeuri devin importante, ele perturbă mecanismele de nutriţie, în special în prima lor componenţă, aceea de fragmentare a substanţelor primite de celulă. Mai pe înţelesul tuturor, celula rupe aceste substanţe conform unor scheme precise pentru a obţine nişte compuşi precişi; exactitatea este esenţială, fiindcă altfel aceşti compuşi nu pot fi folosiţi mai apoi.

Din diverse cauze, printre care se numără şi acumularea acestor deşeuri, celula face la un moment dat o greşeală: în loc să rupă corect o substanţă, o fragmentează aberant, ceea ce rezultă din această operaţie fiind un compus pe baza căruia nu se poate sintetiza nici o substanţă utilă, fiind şi nociv în acelaşi timp. Asemenea compuşi aberanţi sunt celebrii „radicali liberi”, iar nocivitatea lor este dată de faptul că pot afecta ADN‑ul, informaţie genetică necesară celulei pentru a funcţiona.

Deci, nutriţia, esenţială vieţii, este în acelaşi timp cauza îmbătrânirii şi a morţii şi se află la originea unor afecţiuni extrem de grave, cum ar fi cancerul.

Revenind la problema bolii, trebuie făcute câteva precizări:

• bolile infecţioase sunt boli de atac, produse de agresiuni asupra organismului; ele sunt rezulta­tul viruşilor şi bacteriilor pătrunse în corp. Chiar şi o banală „răceală” este, în realitate, o viroză, iar o amigdalită este o infecţie bacteriană;

• bolile degenerative sunt rezultatul fie al lipsei unor hormoni (de pildă cazul diabetului), fie al absenţei unor vitamine sau a altor elemente chimice necesare organismului;

• bolile fără leac cele mai grave au la origine ceea ce am putea numi „auto‑intoxicaţia”, adică prezenţa în organism a unor substanţe nocive produse chiar de ţesuturile umane.

Cea mai mare parte a cazurilor de cancer se pot explica prin această noţiune de „auto‑intoxicaţie” prin care radicalii liberi pot deregla informaţia genetică a celulei, prin afectarea lanţului ADN, perturbând ritmul de multiplicare a celulelor, în urma căreia se formează ţesuturile.

Tumorile maligne sunt dezvoltări aberante ale unui ţesut, rezultate în urma unei multiplicări celu­lare incorecte.

Perturbarea procesului de diviziune celulară se datorează erorilor ivite în mecanismul de nutriţie, iradierilor puternice sau îndelungate, atmosferei din ce în ce mai poluate din oraşe, stilului de viaţă carac­terizat prin stress, supraalimentaţie şi sedenta­rism.

Mâncăm şi bem ceea ce ne place, nu neapărat ceea ce ne face bine. În tot ceea ce priveşte stilul de viaţă, ne‑am depărtat de natural, de ceea ce‑i prieşte organismului. De pildă, unele mecanisme fiziologice esenţiale, numite funcţii adaptative, sunt din ce în ce mai puţin folosite. Prin aceste funcţii, organismul se adaptează la modificările mediului exterior, meca­nismul de termo‑reglare fiind una din aceste funcţii.

În atmosfera vieţii moderne de astăzi, aceste funcţii au ajuns aproape nefolosite, ele fiind înlocu­ite cu mecanisme artificiale, de investiţii ale omului în perpetua sa căutare a maximei plăceri prin efort minim.

Stingerea funcţiilor adaptative duce la dispariţia funcţiilor fiziologice importante. Organismul nostru, creat de Dumnezeu cu legi precise de funcţionare, este dereglat datorită acestor schimbări petrecute într‑un interval foarte scurt de timp.

Am înlocuit din dieta noastră produsele naturale, îmbuibându‑ne cu o grămadă de otrăvuri bine am­ba­late. S‑a perturbat de asemenea până şi ritmul alimentaţiei. Frecvenţa şi mai ales abundenţa mese­lor noastre au făcut să dispară o funcţie esenţială a organismului nostru, aceea de adaptare la lipsa hranei. Societatea contemporană, făcând din ce în ce mai puţin efort fizic, ar fi normal să mănânce mai puţin. S‑a întâmplat însă invers: sedentarismul lumii contemporane este asociat unei abundenţe alimentare incredibile.

Singurul obicei bine încetăţenit, prin care s‑a păstrat funcţia de adaptare la lipsa de hrană, este postul. El este urmaşul normalităţii alimentare de demult pe care am uitat‑o. Există o ordine, o înţe­lepciune în aşezarea posturilor:

• postul Paştilor se ţine primăvara şi reprezintă cea mai benefică şi mai radicală cură de dezintoxicaţie, fiindcă în mesele zilnice apar o mulţime de plante cu efecte depurative (diure­tice);
• postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi pos­tul Adormirii Maicii Domnului deschid vara şi, respectiv, anunţă venirea toamnei, dispunerea lor fiind deosebit de utilă în cadrul igienei alimentare din acea perioadă a anului;
• postul Crăciunului este ultima perioadă de detoxificare din cursul anului.

Acestor intervale de post le corespund perioade fără oprelişti alimentare, în care gastronomia româ­nească se desfăşoară în toată bogăţia sa.

În timpul unei perioade de post negru intră în acţiune o multitudine de mecanisme subtile în care este implicat întregul organism, până la nivelul celular:

• lipidele din ţesuturile sub‑cutanate sunt con­su­mate;
• arderile se obţin şi pe seama proteinelor din ţesutul muscular;
• tot ce este în exces în trupul nostru se con­sumă, tot organismul participând la efort.

Cea mai mare parte a „miraculoaselor” vindecări de cancer sunt asociate unui regim alimentar foarte sărac în proteine animale, grăsimi şi zaharuri. Sub numele de cancer se ascund diverse tumori maligne caracterizate de înmulţirea aberantă a unor celule care au degenerat; acestea invadează ţesutul în care au apărut şi, prin metastază (fiind transportate prin vasele de sânge sau prin sistemul limfatic), prolife­rează în noi zone ale organismului. Interesant este însă faptul că organismul nu poate, practic, lupta împotriva acestor tumori. Sistemul imunitar nu reacţi­onează cum ar trebui, fiindcă nu consideră noile ţesuturi surse ale unei agresiuni. Ele nu sunt în mod fundamental străine organismului pe care‑l invadează şi de aceea nu sunt distruse.

Medicina, în lupta împotriva unui inamic atât de perfid, cunoaşte trei mari mijloace:

• extirparea chirurgicală a tumorilor;
• chimioterapia prin citostatice;
• radioterapia.

Soluţia chirurgicală se pretează în situaţiile în care cancerul a fost depistat devreme, iar celelalte mijloace au ca scop încetinirea sau chiar stoparea multiplicării celulare în ţesuturile canceroase, adică oprirea dezvoltării tumorilor, fie prin substanţe chi­mice, fie prin iradiere.

Există, în medicina populară, atât de dispreţuită astăzi, plante cu efect anticancerigen, o parte din aceste plante urmând a fi prezentate în această lu­crare. Dar la fel de important este regimul alimentar.

Tumorile sunt considerate de către organism ţesuturi normale şi, din acest motiv, sunt perfect irigate; toate substanţele necesare dezvoltării lor le parvin din abundenţă. Dar, într‑o perioadă de abţi­nere de la hrană, organismul începe să consume din propria sa substanţă, tot ce este în exces contri­buind la acest efort de a menţine necesarul energetic fără „aprovizionare” din exterior.

După ce lipidele din ţesuturile sub‑cutanate sunt consumate primele, organismul foloseşte, într‑o ordi­ne precisă, tot ce poate fi necesar arderilor. Din moment ce până şi proteinele din ţesutul muscular sunt consumate, este logic ca ţesuturile bolnave, tumorile maligne, să fie şi ele utilizate.

Explicaţiile de mai sus, aşa simplist cum au fost enunţate, sunt singurele care pot arunca o rază de lumină asupra aşa numitelor „vindecări miracu­loase” în care postul apare ca o constantă. Natura este cel mai bun medic şi abţinerea de la hrană a organismelor bolnave este o regulă. Să ne aducem aminte de reacţia în faţa bolii a unui animal bolnav care este mult mai normală decât a noastră. El refuză orice fel de hrană, mulţumindu‑se cu puţină apă.

S‑a observat, chiar şi statistic, că în „vindecările miraculoase” există o relaţie între aceste cazuri şi ceea ce se numeşte „stare de rugăciune”, „starea mistică”. Indiferent dacă suntem credincioşi şi înţe­legem că rugăciunile pot fi împlinite sau dacă suntem raţionalişti şi ajungem la concluzia că auto‑sugestia face minuni, realitatea rămâne: există oameni care se vindecă în cazuri pe care medicina le consideră pierdute, iar, în vindecarea lor, o anumită stare de spirit – specifică momentelor în care ne rugăm cu credinţă nestrămutată – are o importanţă covârşitoare.

Trebuie să fim convinşi că vindecarea adevărată nu se datorează doar regimului alimentar, stilului de viaţă şi ceaiurilor de plante pe care le‑am băut; toate acestea nu ar fi de ajuns fără acea convingere intimă stimulată de rugăciune, că bunătatea lui Dumnezeu se poate revărsa asupra omului în suferinţă, vinde­cându‑l.

Mergând pe firul acestei dimensiuni spirituale, putem cita în continuare cuvintele Mântuitorului nostru: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” şi tot Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă: „Rugaţi‑vă neîncetat”. Mântuitorul nostru este viaţa pentru că ne‑a răscumpărat din păcatul săvârşit în urma neascultării protopărinţilor noştri Adam şi Eva, care au creat pe pământ boala şi moartea.

Mântuitorul ne‑a repus la dispoziţie energiile harice necreate ale Duhului Sfânt, care vor ajuta celulele organismului nostru să‑şi împlinească funcţia de nutriţie normal, suplinind în acelaşi timp lipsa de energie rezultată în urma abţinerii de la mâncare (vezi anexa 2).

În anul 1940 cercetările americanului Edward Howell au adus o nouă lumină fundamentului ştiin­ţi­fic al rigorilor ascetice creştine, prin descoperirea faptului că enzimele sunt purtătorii şi producătorii de viaţă în alimentaţia noastră. Enzimele pot fi găsite numai în hrana vie, nefiartă, care, de altfel, a fost utilizată de toţi sfinţii nevoitori creştini de‑a lungul timpului. Ele sunt nişte fermenţi specifici acţionând viaţa vegetativă, toate celulele vegetale şi animale, imprimând oricărei fiinţe particularitatea specifică, individualitatea proprie, clădind organele acesteia, menţinându‑le funcţiunea, neexistând nici o divizare celulară, nici o creştere şi nici o reprodu­cere fără ele. Acestea sunt administratorii şi execu­torii pe care Creatorul i‑a pus în orice creatură vie. Ele dirijează procesele chimice în fiecare organ al omului, al animalelor şi plantelor, ca şi cum ar putea gândi.

În corpul uman există două categorii de enzime. Dintr‑una fac parte aşa‑numitele indogame, numite şi fermenţi. Acestea sunt realizate de glandele diges­tive şi reglementează astfel digestia. Celelalte enzime propriu‑zise, care interesează în problema noastră, sunt exogamele. Acestea conduc acţiunile mai sus amintite şi îndeosebi realizează metabolismul în celule, fiind mult mai importante decât vitaminele care exercită mai curând funcţia de substanţe ajutătoare ale enzimelor şi de „curieri” ai acestora.

În contrast cu fermenţii digestivi, corpul nostru nu poate produce singur aceste exogame, fiind procurate din afară, cu ajutorul alimentaţiei, ca şi vitaminele. Toată această putere şi frumuseţe scânteietoare, pe care le‑au desfăşurat enzimele, întâi într‑o plantă tânără, gata să încolţească, în zarzavat sau în fruct, ni le oferă nouă, fiindu‑ne dăruite ca părţi componente ale alimentaţiei de crudităţi, în noul lor cerc de acţiune, şi anume în celulele propriului nostru corp, pentru vieţuirea noastră sănătoasă. Această determinare înţeleaptă a enzimelor nutritive constituie legea naturii. Aceşti gestionari vii controlează toate funcţiile corpului. În glande, de exemplu, conduc cu mână îndemânatică procurarea hormonilor, în ficat funcţionează ca chi­mişti inteligenţi, în rinichi şi glandele pielii enzimele îngrijesc ca sângele să fie curăţat bine.

Cu cât alimentaţia noastră conţine mai multe enzime proaspete, cu atât mai multă viaţă nouă se rezervă în corp şi pot fi formate mai multe celule tinere. Acestea înseamnă energie, mai multă rezisten­ţă, mai multă imunitate împotriva bolilor, înseam­nă frumuseţe, o bună funcţionare a glandelor şi, ca atare, o bună reglementare a greutăţii corporale, curăţire a sângelui şi a ţesutului celular de tot felul de substanţe reziduale, de aici vindecare de artrită (una din cele mai neplăcute depozitări), calculi biliari, arteroscleroza, boli de inimă, vindecare de cancer şi de o serie de alte boli (hipertensiunea, anghina pectorală şi împiedică infarctul miocardic).

Dacă poate curăţa şi vindeca, prezenţa enzimelor va putea cu atât mai mult să ferească de toate aceste suferinţe, mai ales în ceea ce priveşte neplă­cerile vârstei. Cu cât omul este mai tânăr, cu atât corpul este mai bogat în enzime. Prin îmbătrânire, acestea scad şi, odată cu ele, scade şi puterea de viaţă. De aici rezultă că persoanele mai în vârstă au îndeosebi nevoie de o alimentaţie bogată în enzime. Astfel, vor fi ferite de oboseală şi de neplăcerile bătrâneţii.

Pierderea cea mai importantă, ca urmare a lipsei de enzime, o constituie devalorizarea sărurilor nutri­tive, ca: fosforul, calciul, sulful, fierul şi multe altele, din care cauză iau naştere boli supărătoare şi altele sunt favorizate. Chimiştii susţin că prin fierbere se distrug sărurile nutritive. Ei au dreptate, dar ceea ce se pierde la fiert, sunt enzimele, care sunt legate organic de săruri. Fără enzimele corespunzătoare, aceste săruri nu pot fi transformate în corp. De aceea rămân, în cea mai mare parte, fără valori organice, transformându‑se în săruri minerale anor­ganice.

Alimentaţia naturală (nefiartă) fereşte de carii dentare şi de multe alte boli distrofice ca: artroză, sciatică, dureri ale articulaţiilor şoldurilor şi ale coloanei vertebrale.

Paralel cu lipsa de săruri minerale, înaintează umplerea sângelui şi a organelor cu sedimente, ceea ce are ca urmare o altă serie de boli. Alimentele prin fierbere dobândesc o cantitate de deşeuri şi acizi care ajung în sânge, pentru ca apoi să fie eliminate, cum este normal. Deoarece organele excretoare nu sunt dezvoltate pentru o aşa de mare cantitate, acestea se depun în mare parte în corp şi pricinuiesc suferinţă.

Unii acizi care se strâng în muşchi şi în înche­ieturi se cristalizează şi dau naştere la reumatism şi artrită. Alte substanţe nefolositoare se depun în altă parte şi dau naştere la arterioscleroză, hipertensiune arterială, boli de inimă, calculi biliari, boli de piele şi nenumărate alte suferinţe.

Acelaşi cercetător american, Edward Howell, sus­ţine că şi cauza tuturor bolilor infecţioase este aceeaşi: sedimentarea din cauza unei alimentaţii defectuoase. Se aruncă vina pe un germen de boală sau pe un aşa‑numit virus; cauza bolii este tot sedimentarea, fără de care virusul nu poate face nici un pas. Deci, un organism curăţat printr‑o dietă de crudităţi nu se îmbolnăveşte, creându‑se imunitate paraimunologică.

Gripa constituie o „soluţie de nevoie”, la care face apel natura, pentru a curăţa din când în când corpul, pentru că boala aceasta obligă la nemâncare.

Se poate obiecta: „Cum se face că oamenii care mănâncă totul fiert mai pot vieţui?”. Aceasta depinde de puterea de adaptabilitate a organelor. De fapt, biologii au descoperit că pentru metabolismul unor anumite alimente sunt necesare acele enzime care sunt legate organic de acestea. Dar, dacă enzimele respective lipsesc, corpul ştie să se ajute, luându‑şi în ajutor fermenţi digestivi, mai ales cei produşi de pancreas. Din păcate, nu pot înlocui decât în mică măsură procesul natural. Sunt persoane care pose­dă bune aptitudini moştenite, mănâncă moderat şi în toate privinţele dovedesc cumpătare, reuşind să ajungă la bătrâneţe şi cu o alimentaţie obişnuită. Dar rareori sunt ferite de bolile şi de infirmităţile bătrâneţii.

Prin urmare, se poate afirma că postul nu este numai un mijloc de prevenire a bolilor, între care cancerul are un loc de frunte, ci şi cea mai naturală cale de vindecare.

 

Fragment din cartea Pr. Mihăiţă Popa, ÎNDRUMAR PENTRU RESTABILIREA SĂNĂTĂŢII, Text îngrijit şi completat de Protosinghel Sofian Ardelean, Ediţia a patra revizuită, Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2009.

Postul creştin ortodox (ΙV)

Postul creștin