DOUĂ CORĂBII

Ce evanghelie frumoasă este această pericopă cu pescuirea cea atât de plină de învăţătură pentru Apostolii ce s-au făcut părtaşi minunii! Citind-o, gândul îmi zboară melancolic deasupra lacului Ghenizaret, trezindu-mi amintiri de dor după zilele petrecute în Ţara Sfântă. Era într-o sâmbătă şi se înnoptase de-a binelea când încă pluteam într-o corabie în largul acestei mări. Iar a doua zi, duminică, în Ierusalim, tocmai era la rând evanghelia pescuirii minunate şi nu uşor mi-a fost să rostesc predica zilei, încă răsunându-mi în urechi vraja brizei de seară a Mării Galileii. Văd şi azi înaintea ochilor peştii, unul după altul, dănţuind cu Isaia în jurul corabiei-altar plutind pe luciul apei. Numai că Apostolii au plecat de mult în largul mării acestei lumi, să prindă oameni în năvodul Evangheliei, după cum le-a hărăzit Domnul.

Plecăm şi noi, iubite cititor, pe urma ucenicilor, să pescuim oameni pentru Împărăţia lui Dumneeu. Dar, mai întâi, să-L ascultăm pe Domnul cum ne grăieşte la malul mării despre viforul ispitelor şi greutatea misiunii. Oare poţi pleca la pescuit oameni fără să fii învăţat mai întâi de Mântuitorul, fără să fii părtaş la început liturghiei Cuvântului? Mi-aş îngădui totuşi o întrebare: în care corabie Se urcă Mântuitorul să glăsuiască? Atunci erau două pe lac. Ca om, nu putea să fie Mântuitorul deodată în amândouă. Dar oare întâmplarea de pe lac nu-i icoană peste veacuri a prezenţei reale a Domnului numai într-o corabie, care este Biserica Lui cea Una? O, şi câte corăbii s-au mai înmulţit din cea de a doua de odinioară, peste veacuri! Şi toate stau roind în jurul aceleia cu Hristos în ea şi ascultând Cuvântul propovăduit de El.

Dacă de ascultarea Cuvântului s-au făcut cu toţii părtaşi, şi cei de pe ţărm, ca şi cei de pe cealaltă corabie, nu în acelaşi mod s-au învrednicit şi de pescuire. Mare lucru e să fii în corabia în care este prezent Domnul! Pescuirea minunată doar cei din corabia aceasta au cunoscut-o. Din peştii care nu mai încăpeau în această corabie s-a umplut apoi şi cealaltă. O, câte suflete peste veacuri nu vor ajunge în alte corăbii, mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi, fără să afle poate niciodată că la cuvântul Domnului au fost pescuite din valurile păcatului, dar nu s-au învrednicit a rămâne în Biserica lui Hristos! Ceilalţi se pot bucura de mari câştiguri şi părelnice biruinţe. Uneori chiar se pot şi înspăimânta de harul mântuirii, fără să fie în stare a-l plini în închinăciuni şi metanii cuvenite. Căci smerenia şi umilinţa pocăinţei n-o pot cunoaşte decât cei aflaţi în corabia în care a binevoit Hristos să urce. Şi să rămână până va ajunge la ţărm.

Şi încă ceva caracterizează pe cei din Biserica Domnului: frica de chemări mai înalte ce pot veni tocmai în această umilinţă a smereniei. Pe Simon îl stăpânea frica din pricina păcătoşeniei pe care şi-o cunoscuse în prezenţa Domnului. Bine zice Diadoh al Foticeii că frica sufletului este o mărturie a păcatului său¹. Şi aceasta-L face pe Hristos să continue dialogul cu privire la treapta următoare pe care trebuie să urce chematul la apostolat: „Nu-ţi fie frică“, îi zice Domnul lui Simon. Nu te teme de misiunea pe care-o vei primi. „Vei fi pescar de oameni“ de acum înainte. Ci teme-te să nu te afli vreodată neurmându-Mă. „Negrija totală de cele pământeşti şi ocuparea neîntreruptă cu Sfânta Scriptură aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu aduce trezvia atenţiei“², zice Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Ajungând la ţărm, Apostolii „au lăsat totul şi au mers după Dânsul“, încheie evanghelia relatarea minunatei pescuiri. De la amvonul bisericii din Ierusalim îmi sfârşeam cuvântul predicii de la Sfânta Liturghie, arătând că Apostolii au plecat la pescuit în mijlocul acestui oraş, unde erau adunaţi atunci oameni din toată lumea. Şi când Apostolii au aruncat mreaja, Hristos poruncindu-le aceasta, în ea s-au prins o dată trei mii de peşti. Şi cu aceştia s-a întemeiat Biserica în Ierusalim, care apoi s-a răspândit până la marginile lumii, după Cuvântul Domnului. Astfel, ei au răscolit conştiinţe, au răsturnat ideologii, au răscolit religii, au convertit popoare care se închinau idolilor, au întors pe cealaltă parte lumea şi au făcut ca Hristos să domnească în sufletele oamenilor.

Cititorule drag, acum, de-ai avut răbdarea să ajungi până la aceste rânduri, vezi de unde-ţi vorbeşte ţie Hristos: din lăuntrul inimii tale cucerite de El, sau din afară, încă dorind să intre în corabia vieţii tale! Eşti tu în Biserica Domnului, sau te-ai suit în corabia vreunei denominaţiuni, unde n-ai aflat încă austeritatea pocăinţei ce se trăieşte la picioarele lui Hristos?

Oare îţi plac, cititorule, metaniile pocăinţei şi-ai cunoscut cu adevărat frica sufletului de care ne-a şoptit gura Filocaliei? O, câte avem fiecare de învăţat din minunea acestei pescuiri şi de la cele două corăbii de odinioară!

Pr. Petru Roncea

DOUĂ CORĂBII

Duminica a 18 a dupa RUsalii pescuirea minunata pesti