SFÂNTUL IOANICHIE CEL MARE
Cu trei săptămâni în urmă, am cinstit pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic, cei care au dus la biruinţa cinstirii sfintelor icoane (843), împreună cu Sfânta Împărăteasă Teodora şi cu Sfântul Patriarh Metodie al Constantinopolului. Legată de momentul tulburător de atunci, care a fost limpezit de Marele Sinod, a fost şi viaţa Cuviosului Ioanichie cel Mare, de la Olimp, cel care face subiectul prezentului sinaxar.
Acest fericit, născut din tatăl Miritrichie şi mama Anastasia, în tinereţe păştea vitele şi căuta să cunoască viaţa creştinilor, nevoindu‑se şi el întru aceasta. Când se ruga, îşi însemna turma cu semnul Sfintei Cruci şi rămânea aceasta nemişcată şi nerisipită de fiare şi tâlhari (Proloagele, vol. I, Ed. Mitr. Olteniei, Craiova, 1991, pg. 224-225). Pe la 43 de ani a fost ales în oastea ţării. A devenit astfel înfricoşător pentru vrăjmaşi prin voinicia lui. Diavolul, care presimţea că-l va pierde pentru dragostea ce o avea Ioanichie faţă de Hristos, l-a tras în lupta împotriva Sfintelor Icoane. Şi Ioanichie a fost atât de înşelat de această rătăcire, încât arunca icoanele de prin biserici şi prigonea pe cei ce se închinau înaintea lor, nevrând nici să audă vorbindu-se de sfintele icoane, credinţa lui neputând înţelege, o vreme, rătăcirea de la curtea împăraţilor săi (Ibidem). Această rătăcire ne aduce şi nouă un gust amar în amintirile cele de demult. Dar Dumnezeu L-a izbăvit pe robul Său Ioanichie de această înşelare printr-un călugăr care, fără să-l cunoască, l-a chemat pe nume, zicându-i: «O, fiule Ioanichie, dacă te numeşti creştin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sunt toate ostenelile faptelor tale celor bune, dacă nu ai credinţa cea dreaptă». Fericiţi au fost toţi aceia care au ascultat o astfel de chemare: «O, frate creştine, dacă te numeşti ostaş, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sunt toate ostenelile faptelor tale celor bune, dacă nu ai credinţa cea dreaptă». Dar ca un nou Ioanichie, ostaşii cei înşelaţi de duhul sectar al iconoclasmului au cunoscut că de la Duhul Sfânt este înştiinţarea aceasta, făgăduind îndreptare. Aşa s-a petrecut odinioară şi cu Sfântul Ioanichie. Părăsind armata, s-a tras la muntele Olimpului, unde se pedepsea cu post şi cu tot felul de nevoinţe pentru rătăcirea sa. S-a deprins cu viaţa singuratică şi a învăţat, pentru început, treizeci de psalmi pe de rost. Mai târziu a învăţat pe de rost toată Psaltirea, primind în schimb de la Dumnezeu diferite daruri: darul de a trece râul pe deasupra apei cu picioare neudate; darul de a se înălţa de pe pământ în timpul rugăciunii, nu numai cu duhul, dar şi cu trupul său; darul de a putea fi de faţă fără să fie văzut şi darul de a tămădui pe cei bolnavi, al facerilor de minuni (Ibidem).
O stihiră a Cântării a 5-a a Canonului Cuviosului îi arată lărgimea harului de care era părtaş: „Curăţind ochiul sufletului, cuvioase, ţi s-a dat ţie har de prorocie, ca să spui cele ce vor să fie ca şi cum ar fi de faţă, şi să vezi cele de departe, ca şi cum ar fi aproape, o, Ioanichie, cu harul Duhului“. Au rămas, de altfel, mai multe întâmplări minunate din viaţa Cuviosului.
Iată, odată, s-a dus Sfântul Ioanichie singur în biserică spre a se ruga. Ucenicul său Eustatie îl urmă în taină şi se ascunse într-un colţ al bisericii, ca să vadă cum se roagă stăpânul său. „Apoi l-a văzut ridicându-şi mâinile şi înălţându-se de la pământ, stând în văzduh şi rugându-se, lucru pe care văzându-l Eustatie s-a înspăimântat. Iar după rugăciune iarăşi a coborât pe pământ. Şi simţindu-l pe Eustatie că este acolo, s-a scârbit asupra lui şi a zis: «Scris este: Nu va locui lângă Tine cel ce vicleneşte. Iar tu ai îndrăznit a vedea cu vicleşug smerita mea rugăciune». Deci l-a certat pe el ca să nu spună nimănui despre aceea“ (Vieţile Sfinţilor pe Noiembrie, Ed. Ep. Romanului şi Huşilor, 1993, pg 49). Poate fi aceasta o lecţie pentru filmările şi fotografierile de azi a unor momente de taină a rugăciunii ale căror manifestări specifice nu sunt dorite a fi văzute „cu vicleşug“ şi nici „arătate“ altora.
Sfântul Ioanichie avea mare încredere în puterea semnului Sfintei Cruci. Odată, bulgarii, biruind pe greci, au luat prizonieri greci pe care i-a înlănţuit în temniţă. Sfântul Ioanichie „venind la cetatea unde erau grecii ţinuţi în legături, s-a apropiat de temniţă nevăzut, căci străjerii cei ce străjuiau uşile temniţei nu-l puteau vedea pe el. Apoi a făcut semnul Crucii pe uşi şi îndată s-a deschis temniţa în care, intrând, pe toţi i-a dezlegat din legături cu semnul Crucii şi le-a poruncit să meargă după dânsul. Deci au ieşit toţi cei legaţi din temniţă, fiind straja acolo şi neştiind nimic de ceea ce se făcuse. Iar Sfântul, precum Hristos a scos din iad sufletele drepţilor, aşa şi el, slobozind pe greci din legături şi din temniţă, i-a îndreptat toată noaptea, ca alt Moise, în strălucire de lumină până la hotarele stăpânirii greceşti“ (Ibidem, pg 51).
Ajungând Sfântul Ioanichie să vadă pacea Bisericii prin biruinţa Sfintelor Icoane, a adormit întru Domnul, la 94 de ani, părinţii Muntelui Olimp văzând, în momentul trecerii fericitului la cele veşnice, un stâlp de foc înălţându-se la cer, înaintea căruia mergeau îngerii care-i făceau cale spre Rai. Foarte frumos, prin Slava Stihoavnei Utreniei, Biserica nădăjduieşte în mijlocirile lui de după moarte: „Pe cel după chip păzindu-l nevătămat, punându-ţi mintea stăpân peste patimile cele păgubitoare pustnicilor, spre Cel după asemănare cât este cu putinţă te-ai suit. Că, bărbăteşte firea silindu-ţi, te-ai nevoit pe cel mai rău a-l supune celui mai bun, şi a face trupul rob duhului. Pentru aceasta, călugărilor te-ai arătat mai mare, cetăţean pustiei, celor ce bine călătoresc, povăţuitor, îndreptător de fapte bune cu adevărat. Şi acum, în ceruri, oglinzile dezlegându-se, fericite părinte al nostru Ioanichie, curat vezi Sfânta Treime şi te rogi fără mijlocire pentru cei ce cu credinţă şi cu dragoste te cinstesc pe tine“.
Preot Petru RONCEA
