Sfaturi către monahi (Ο). Bucuria duhovnicească
Pentru ca cineva să sporească în călugărie va trebui să fie înţelept, să aibă bărbăţie, să se nevoiască cu multă mărime de suflet şi curaj, cu multă nădejde în Dumnezeu, atribuindu-I Lui toate bunătăţile, să-L iubească mult pe Dumnezeu şi să-i fie frică de păcat, iar nu de moarte. Să se bucure că îşi păstrează sănătatea sufletului, deşi este numai piele şi oase şi să nu se mâhnească pentru că şi-a pierdut grăsimile şi kilogramele sale, care fac bine doar viermilor.
Deci asceza sfântă, făcută cu discernământ şi cu multă lepădare de sine, care se naşte dintr-o mare credinţă prin exploziile de dragoste faţă de Dumnezeu, îi aduce omului adevărata bucurie că trăieşte, deoarece inima lui se întraripează, slavoslovind pe Dumnezeu, Făcătorul său de bine, dar se bucură şi pentru că va muri, încredinţat fiind că va merge lângă Dumnezeu şi îşi va continua acolo slavoslovia sa.
În câteva cuvinte, aceeaşi bucurie simte şi pentru că trăieşte, dar şi pentru că va muri. Fără îndoială că în rai va fi mai bine, deoarece aici primim de la Dumnezeu numai o parte a bucuriei lui. Dar deşi această bucurie de pe pământ este atât de mare, iar pe cealaltă, care este şi mai mare, încă nu a cunoscut-o, cu toate acestea el o simte întregită. De altfel, şi Hristos ne-a spus: „Împărăţia Cerurilor înlăuntrul vostru este”[1].
Desigur, nevoitorul nu va putea înţelege aceste lucruri, dacă împreună cu cărnurile sale, pe care le va jertfi prin asceză pentru dragostea lui Hristos, nu-şi va da şi mintea şi nu va voi să fie socotit nerod şi neputincios pentru Hristos, ca astfel să primească putere şi înţelepciune din Răstignirea Lui. Numai după ce nevoitorul se va răstigni pe crucea sa şi se va imaterializa prin asceză, numai după ce va muri lumii şi va învia duhovniceşte, numai atunci le va înţelege pe acestea.
Aşadar, numai monahii care trăiesc această Înviere pot să înţeleagă pe cei osândiţi în iad, care sunt depărtaţi de Dumnezeu – deoarece aceasta înseamnă iadul. Şi deoarece îi simt pe aceştia că suferă, iar pe ei se văd că se bucură mereu, Îl roagă pe Dumnezeu să înlocuiască, dacă este cu putinţă, măcar pe unul care n-a simţit pe Dumnezeu nici pe pământ, nici în iad şi care mereu se chinuie. Gândindu‑se că vor scoate din iad măcar un osândit, – iar aceasta monahii o cer mereu de la Dumnezeu –, ei simt o mare bucurie. Eu cred că multa lor dragoste, care ajunge chiar şi până la iad, transformă în rai acea mică părticică a iadului, deoarece acolo unde este dragoste este şi Hristos, iar acolo unde este Hristos este şi bucurie.
Monahii nu se roagă numai pentru cei vii sau cei morţi, ci chiar şi pentru cei mai nefericiţi decât toţi, pentru diavoli, care din păcate merg înspre mai rău şi sporesc în răutate, deşi au trecut mii de ani.
Odată, un monah, în timp ce se ruga în genunchi, cu capul plecat la pământ, spunea cu durere multă în rugăciunea sa: „Tu eşti Dumnezeu şi dacă vrei, poţi afla un mod ca să se mântuiască şi aceşti nefericiţi diavoli care, deşi mai înainte au avut o slavă atât de mare, acum au toată răutatea şi viclenia lumii. Şi ne‑ar fi prăpădit pe toţi, dacă Tu nu ne-ai fi ocrotit.” În timp ce zicea aceste cuvinte şi se ruga cu durere, vede un cap de câine alături de el că-i scoate limba şi îşi bate joc de el. Se vede că Dumnezeu a îngăduit aceasta, ca să-l încredinţeze pe monah că El este gata să-i primească, dacă aceia s-ar pocăi, însă ei nu voiesc mântuirea lor.
Din această întâmplare se poate vedea nu numai marea dragoste a monahilor, pe care o dobândesc din dragostea lui Dumnezeu, care nu are margini, precum şi marea dragoste a lui Dumnezeu, Care este gata să mântuiască şi pe diavoli, cu toate miliardele lor de crime ce le-au făcut, dacă se vor pocăi.
Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005.
