Sfaturi către monahi (Ş). Sfinţenia

 

 

Din focul ispitelor prin care au trecut, Sfinţii au dobândit sfinţenie şi experienţă duhovnicească, pe care ne-au lăsat-o nouă, urmaşii lor, ca să ne apărăm de vicleniile ucigaşului de oameni.

În nevoinţele mari pe care Sfinţii le-au făcut lup­tându-se împotriva patimilor, au ieşit biruitori şi au primit cununile biruinţei de la Hristos împreună cu har îmbelşugat, iar acum ne ajută din cer cu mijlocirile lor, pentru care le datorăm multă recunoştinţă şi evlavie.

Cel care cinsteşte pe sfinţi fără îndoială cinsteşte cu mult mai mult pe Maica Domnului. Iar cel care cinsteşte mult pe Maica Domnului în mod firesc va cinsti cu mult mai mult pe Sfânta Treime.

Sfinţii nu iau în nume de rău, precum fac oamenii, atunci când cinstim mai mult un sfânt mai mic decât pe altul mai mare, pentru că sunt sfinţi şi nu au micimile omeneşti. Sfinţii au sfinţenia omenească, iar nu desăvârşirea dumnezeiască, pe care o are Hristos. De aceea nu trebuie să ne smintim când vedem vreo mică nedesăvârşire printre multele virtuţi ale Sfinţilor. Nici să luăm ca pildă o nedesăvârşire pe care au avut‑o la începutul drumului duhovnicesc şi să ne îndreptăţim neputinţele noastre, deoarece la începutul educării lor duhovniceşti, Dumnezeu, ca un pedagog bun, şi-a retras pentru puţin harul de la ei ca să-şi cunoască neputinţa lor omenească şi să se smereas­că, ca apoi să primească har îndoit şi astfel să avem şi noi pilde de urmat.

Dar de unde ştim dacă cele mai multe din nepu­tinţele ce le arătau Sfinţii nu erau prefăcute, pentru ca să-şi ascundă sfinţenia lor? Căci dacă Sfinţii şi-ar fi vândut sfinţenia, nu ar mai fi avut sfinţenie şi în mod firesc, nu ar mai fi fost sfinţi.

De aceea trebuie să-i avem la mare evlavie. Chiar şi faţă de sfinţii necunoscuţi trebuie să arătăm multă recunoştinţă, deoarece ei ne ajută în tăcere cu mijlocirile lor şi cu pilda tăcută a marii lor smerenii. Aceştia s-au rugat lui Dumnezeu cu insistenţă – aşa îmi spune gândul – să rămână necunoscuţi, ca să nu fie cinstiţi de oameni, ci să continue a-i ajuta în acelaşi chip, „în ascuns”[1].

Sfinţii s-au nevoit fiecare în felul său, iar acum ne ajută fiecare tot în felul său, vorbind fiecărui suflet în limba pe care o vorbeşte şi o poate înţelege, ca să se folosească.

Toţi Sfinţii s-au nevoit pentru dragostea lui  Hristos. Sfinţii Mucenici şi-au vărsat sângele lor, Cuvioşii Pă­rinţi şi-au vărsat sudoarea şi lacrimile, au făcut expe­rienţe duhovniceşti cu ei înşişi ca nişte buni botanişti, s-au jertfit pe ei înşişi din dragoste pentru chipul lui Dumnezeu şi ne-au lăsat reţetele lor duhovniceşti, ca prin ele să prevenim răul sau să ne tămăduim de bolile duhovniceşti, să dobândim sănătate şi, dacă vom fi cuprinşi de mărime de suflet şi vom vrea să-i imităm în nevoinţe, chiar să ne şi sfinţim.

Desigur, nu se pot compara toate nevoinţele  cuvi­oşilor: posturile, privegherile etc., nici chinurile tuturor sfinţilor mucenici cu Patimile Domnului nostru, deoarece pe toţi i-a ajutat Hristos îndulcin­du-le durerile cu marea Lui dragoste şi astfel cuţitul călăului l-au simţit pe gâtul lor mai plăcut chiar decât arcuşul viorii. În timp ce pentru Sine Hristos n-a folosit deloc puterea Sa dumnezeiască, ci a suferit multă durere în trupul Său gingaş din dragostea cea multă pentru zidirea Sa, dragoste pe care, dacă ar simţi-o omul, numai atunci ar deveni cu adevărat un om duhovnicesc. Fără ea va fi mai nesimţitor şi decât zidirile lui Dumnezeu, de vreme ce soarele a simţit Patima Domnului şi s-a întunecat nesuferind s-o vadă, pământul s-a cutremurat când a văzut-o, pietrele s-au despicat, iar mormintele au simţit-o atât de puternic, încât s-au deşteptat din ele mulţi adormiţi de demult şi au ieşit afară să protesteze împotriva acelei purtări nemulţu­mitoare a oamenilor faţă de Dumnezeu, Binefăcătorul şi Izbăvitorul lor[2].

De aceea, pentru că n-am adus nimic lui Hristos, cel puţin să nu-L amărâm, ci să-i dăruim recunoştinţa noastră şi cu multă evlavie să prăznuim Sfintele Lui Patimi. De asemenea şi pe Sfinţii noştri, care şi‑au vărsat fie sângele, fie sudoarea şi lacrimile pentru dragostea lui Hristos, să-i prăznuim cu evlavie, ca să ne ajutăm pe noi înşine. Când auzim Sinaxarul lor: „În această zi pomenirea Sfântului…”, să stăm în picioare cu evlavie, ca şi ostaşii în poziţie de drepţi, când se citesc numele fraţilor lor căzuţi în luptă.

Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005.

Monahism Virtuți