SĂ PERSEVERĂM ÎN CEREREA PE CARE O FACEM LUI DUMNEZEU
Cazania Duminicii canaanencei, a 17-a după Rusalii, ne vorbeşte despre statornicia în rugăciune, statornicia în săvârşirea faptelor bune, statornicia care este o caracteristică a creştinului adevărat, aceea de a face necurmat până la moarte voia lui Dumnezeu, să fii milostiv până la moarte aşa cum Dumnezeu milostiv este, să fii blând până la moarte aşa cum Hristos blând este. Această statornicie o vedem la femeia canaaneancă strigând și stăruind în rugăciunea ei pentru unica sa fiică pe care o avea şi care era foarte bolnavă (Matei 15, 21-28); ea stăruia înaintea lui Hristos ca să fie vindecată fiica ei şi în această stăruinţă, deşi la început Mântuitorul a respins-o sau nu a băgat-o în seamă, ea nu s-a lăsat. De multe ori ne rugăm lui Dumnezeu şi nu se întâmplă să se împlinească rugăciunile noastre, dar nu descurajăm, nu deznădăjduim, ne rugăm iar şi iar, mereu şi mereu, aşa cum se repetă şi la Sfânta Liturghie: „Iară şi iară, cu pace, Domnului să ne rugăm”. Deşi ne-am rugat o dată în Ectenia Mare pentru multe lucruri, simţim că trebuie din nou şi din nou să ne rugăm, adică, să stăruim în rugăciune. Şi preotul zice din Sfântul Altar: „Iară şi iară, cu pace, Domnului să ne rugăm” şi noi răspundem: „Doamne miluieşte”. Iar după al doilea Antifon, din nou preotul zice: „Iară şi iară, cu pace, Domnului să ne rugăm”, adică din nou să ne rugăm, să fim statornici, să perseverăm în cererea pe care o facem lui Dumnezeu, ştiind că Dumnezeu pe cei care stăruie în rugăciune nu-i va lăsa.
Femeia din această evanghelie a stăruit şi Mântuitorul a refuzat-o întâi, spunând că n-a venit pentru străini ci pentru neamul Lui, că nu trebuie să dea pâinea fiilor la câini – prin aceasta mustrând foarte tare pe cei dintre evrei care socoteau pe străinii de poporul evreu că sunt nişte câini, adică nu au nici o legătură unii cu alţii, nu trebuie să se apropie unii de alţii că se spurcă, aşa erau socotiţi păgânii. În final însă Mântuitorul, la stăruinţa femeii care a zis: „Doamne, dar şi câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor” – ea i-a socotit, smerindu-se, pe evrei că sunt stăpâni, adică sunt cei care formează poporul lui Dumnezeu, poporul ales, dar şi neamurile, şi străinii trebuie să mănânce măcar din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor –, le-a zis evreilor care erau în jurul Lui: „Vedeţi ce credinţă are femeia aceasta?”, cât de puternic a crezut ea în rugăciunea ei, de aceea îi voi împlini cererea. Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.
Evanghelia aceasta noi o auzim şi la Sfântul Maslu, fiindcă este evanghelia unei vindecări deosebite pe care Hristos o face fiicei unei femei. Şi noi la Sfântul Maslu venim cu boli, cu necazuri, cu suferinţele noastre şi Biserica ne pune înainte printre alte evanghelii şi Evanghelia aceasta ca să ne întărim în credinţă că aşa cum Hristos a vindecat de duhul cel rău fiica acestei femei canaanence, cu atât mai mult, dacă noi stăruim în rugăciune, ne va izbăvi de bolile noastre. El, ca un Tată iubitor, Se va milostivi de noi; numai că trebuie să stăruim în rugăciunile noastre. Poate nu ni se întâmplă dintr-odată să primim răspunsul la cererea noastră. Dumnezeu ne încearcă şi răbdarea noastră şi credinţa noastră, că numai un om credincios stăruie. Nu s-a împlinit acuma şi gata, spunem: A, nu este Dumnezeu, degeaba, m-am rugat dar nu s-a întâmplat nimic, nu iese nimic. Atunci, omul îşi pierde credinţa şi nu mai este om credincios, cu alte cuvinte. Dar omul care ştie că Dumnezeu este în cer şi că El ascultă rugăciunile noastre acela stăruie. Ai un copil bolnav, te rogi pentru el, ai un copil neascultător, te rogi pentru el, vezi că nu te ascultă în continuare, nu te opreşti să te mai rogi. Nu zici: „degeaba mă rog” nu, ci stăruie în rugăciune mereu şi mereu, ani şi ani până când Dumnezeu vede stăruinţa în rugăciune şi credinţa, răspunde şi copilul se întoarce şi îi pare rău de ce a făcut.
Duminica aceasta încheie o perioadă din anul bisericesc care se numeşte Octoih, adică perioada împlinirii credinţei, a trăirii credinţei, pentru că această perioadă a urmat după perioada pascală sau a Penticostarului, care este de la Paşti până în duminica de după Pogorârea Duhului Sfânt. Iar de atunci până acum noi am prăznuit sau am trecut această perioadă liturgică numită a Octoihului. De duminica viitoare începem o nouă perioadă, aceea a pocăinţei, perioada Triodului cu cele zece duminici, până la Florii inclusiv. După aceea ajungem în perioada următoare a Penticostarului, adică a învierii, perioada pascală, la Paşti. Perioada aceasta care ne stă înainte este una în care noi, privind în urmă că nu am făcut ce trebuia să facem, n-am rânduit în viaţa noastră întocmai cuvintele evangheliei, avem pentru ce spune: „Doamne iartă-ne”, „Doamne miluieşte-ne”. Toată perioada Triodului este o pregătire a noastră pentru Paşti, pentru Înviere. Aşa că prima duminică ce vine, a vameşului şi a fariseului şi cele ce urmează sunt pregătitoare pentru intrarea în Postul Mare sau în arena aceasta a mântuirii în care noi avem parte de slujbe deosebite, de rugăciuni deosebite în care Biserica înalţă la Dumnezeu cereri pentru iertarea păcatelor noastre şi pentru pregătirea noastră pentru Înviere, pentru Paşti. De aceea, v-aş îndemna să nu pierdeţi nici o treaptă din această scară a pocăinţei pe care Biserica ne-o pune nouă înainte de duminica viitoare; să păşim pe fiecare treaptă, că orice treaptă pe care nu am păşit-o este o pierdere pentru noi, căci fiecare treaptă ne învaţă ceva aparte, dar deosebit de necesar pentru înţelegerea cum nu se poate mai limpede a actului pocăinţei pe care ni-l va pune înainte perioada Triodului. Amin!
Pr. Petru Roncea
sursa: potirulviisoarei.ro
