Servul meu zace
Ce minunată asemănare între întâmplarea din această evanghelie şi vindecarea noastră sufletească la întâlnirea cu Hristos! Întreg capitolul opt cuprinde minuni şi vindecări săvârşite în jurul Mării Galileii, după ce în trei capitole la rând, de la cinci până la şapte, evanghelia ne relatează impresionantul discurs al Mântuitorului, de pe Munte. Asemănarea constă tocmai în urmarea firească a vindecării sufleteşti, în urma auzirii Cuvântului care se face lucrător în fiinţa omului bolnav. Căci ce altceva suntem noi decât o gloată de bolnavi sufleteşte, din pricina păcatelor, care avem nevoie de un Doctor Care să ne mântuiască din primejdia morţii în care ne aflăm?
Umanitatea însăşi era marele bolnav la care a venit, la plinirea vremii, Cuvântul întrupat pentru a Se atinge de ea, fără să-L întineze, fără să-L corupă. Cine ar fi îndrăznit să se atingă de un lepros, şi să nu devină şi el asemenea? Numai Hristos a putut să Se atingă, sub muntele Cuvântului, de pielea leprosului şi să-l reaşeze în neprihănire, fără să-Şi afecteze Dumnezeirea. Cine-a mai coborât vreodată în leprozeria acestei lumi, fără să fie atins de păcat, decât Iisus Domnul? Să audă asta şi cei care se reţin în a se cumineca cu toată suflarea din acelaşi Potir, ca şi când Trupul Domnului s-ar întina de păcătoşenia sau boala cuiva.
La pogorârea de pe Munte L-a întâmpinat întâi un lepros pe Iisus. Apoi, intrând în Capernaum, evanghelia Duminicii a 4-a după Rusalii ne relatează o altă minune, ne vorbeşte de o altă întâmpinare. Un sutaş avea un serv bolnav. Acesta nu era numai slăbănog, ci se şi chinuia cumplit. Atât de limpede ne simţim, în chipul acestui serv, însuşi sufletul nostru în atenţia lui Hristos. În icoana servului bolnav se întrezăreşte starea noastră lăuntrică primejduită cumplit de păcatul care slăbănogeşte de moarte fiinţa noastră sufletească. Dar în imaginea de ansamblu a minunii se observă atât de clar cum Hristos lucrează asupra slujitorului bolnav, fără să-l întrebe sau să-i afle consimţământul acestuia, ci doar la cererea plină de credinţă a stăpânului său care i se face naş de botez, mărturisind pentru el nevoia de a se elibera de povara neputinţei ce-l stăpânea. Cât de atent este întotdeauna Domnul la credinţa celor ce-i aduc pe alţii înaintea Lui spre vindecare! De fiecare dată când se săvârşeşte un botez, preotul cercetează de trei ori credinţa naşului şi-l îndeamnă să şi-o mărturisească, rostind tot de atâtea ori mărturisirea de credinţă. Şi „în ceasul acela“, adică îndată se înnoieşte servul cel neputincios întru fiinţa cea nouă renăscută prin apă şi prin Duh. 
De câte ori n-am fost şi noi în chip real în starea acestui sutaş mijlocind pentru cineva înaintea Domnului! Nu numai ca naş de botez, ci ori de câte ori ne-am rugat pentru mântuirea cuiva dintre cei de-aproape ai noştri. Nu mergem în fiecare duminică la Altar cu un pomelnic în care-I aducem Domnului pe bolnavii noştri? Însuşi acest act este o mărturie de credinţă pe care o depunem de fiecare dată înaintea oamenilor. Dar sutaşul ne mai învaţă ceva. Deşi arătase o aşa mare credinţă, totuşi se socotea nevrednic de a intra Iisus în casa lui. Împletea adică mărturia credinţei cu smerenia şi asta i-a adus laudă şi împlinirea cererii sale de către Domnul. Atât de mulţi oameni cred în Dumnezeu. Dar ceea ce caracterizează pe poporul lui Dumnezeu este smerenia, acest simţământ al nevredniciei pe care Mântuitorul nu l-a prea aflat între fiii lui Israel. De aceea, Hristos rosteşte o uluitoare profeţie prin care dădea nădejdi păgânilor pentru moştenirea împărăţiei cerurilor. Dar anunţă şi pedeapsa ce-i urmăreşte pe fiii împărăţiei cu aruncarea lor în întunericul cel mai din afară. Pesemne că acesta reprezintă un grad mai accentuat al suferinţelor de dincolo, dacă ne gândim că poate fi şi un întuneric mai dinăuntru. Cu alte cuvinte, neşederea în sânul lui Avraam poate însemna trepte diferite ale chinurilor veşnice, de la o însingurare restrânsă până la una completă, de la o comunicare greoaie până la una imposibilă cu alte suflete. Dar treapta cea mai de jos, adică „întunericul cel mai din afară“, este locul celor ce se cred „vrednici“ de rai şi singurii moştenitori ai lui. Asta a vrut Iisus să-i facă pe iudeii ce-L înconjurau la intrarea în Capernaum să înţeleagă. Dar avertismentul acesta n-a găsit teren prielnic în sufletele acestui popor ales, dar destul de orgolios ca să refuze Evanghelia smereniei. O, şi în câte nenumărate suflete până azi nu se întâmplă aceeaşi tulburătoare nepotrivire între cuvânt şi faptă.
Ce Pedagog desăvârşit Se arată Hristos şi cu această ocazie! Se foloseşte de minune şi aduce aminte tuturor de Împărăţia cerurilor. Pe unii îi laudă, pe alţii îi înfricoşează, pe toţi căutând să-i atragă spre mântuire. Discursul nostru omite adesea amintirea chinurilor veşnice. În ochii unora, cuvântul despre iad înseamnă ceva apocaliptic care nu ţine de eleganţa unui discurs teologic. Se poate, atunci când „fiii împărăţiei“ împletesc credinţa cu smerenia, după modelul sutaşului din Capernaum. Dar cum sondajele mărturisesc că eşantioane întregi de creştini trăiesc în ignoranţă, pedagogia Mântuitorului rămâne soluţia unică pentru însănătoşirea lumii.
Pr. Petru Roncea
