CE VOI FACE?…
Evanghelia Duminicii a 26-a după Rusalii Luca 12, 16-21
Printre evangheliile care pot fi citite ca adaos de podoabă la stâlpi, precum şi în drum spre locul de veci, la înmormântarea creştinilor, se află şi cea a bogatului nebun, cum îi zice Dumnezeu acestui om care şi-a pus într-o toamnă întrebarea existenţială: Ce voi face?… Poate nu întâmplător Mântuitorul vine cu această întrebare în parabola bogatului nebun tocmai la vremea roadelor. Căci, de obicei, o astfel de întrebare referitoare la mântuire şi-o pun oamenii mai mult la bătrâneţe. Iar toamna este anotimpul ce corespunde senectuţii.
Întrebarea vine însă ca răspuns la o altă problemă ce se ridică în faţa Mântuitorului şi care motivează parabola. Erau doi fraţi care ar fi vrut să se despartă unul de celălalt, implicit să-şi împartă moştenirea, deşi psalmistul lăuda menţinerea moştenirii fără a fi împărţită, atunci când zice: „Iată acum ce este atât de bun sau atât de frumos decât să locuiască fraţii împreună“ (Ps 132, 1). Propriu-zis, cel mai mic voia partea lui din avere, pe când celălalt ţinea cu dinţii să urmeze tradiţia din moşi-strămoşi, confundând armonia frăţească cu şederea în aceeaşi bătătură şi ţinerea la respect a celui mai mic. Deşi n-avea nici o investiţie pământească de a judeca cu autoritate neînţelegerile dintre oameni, totuşi Mântuitorul Se bucura de o mare căutare chiar şi în rezolvarea unor situaţii ce n-aveau a face cu Împărăţia Cerurilor. În răspunsul Domnului se vede cum nu se poate mai limpede că agonisirea de averi cerută de fratele cel mic n-are nici o legătură cu viaţa veşnică. „Căci viaţa cuiva nu stă în prisosul averilor sale“, zice Domnul (12, 15b). Şi, ca să le arate tuturor cât de neînsemnate sunt bogăţiile acestei lumi trecătoare, Mântuitorul motivează indiferenţa Sa faţă de ele rostind pe cât de scurta, pe tot atât de cutremurătoarea parabolă a bogatului nebun.
Un mare agricultor a obţinut într-un an o recoltă deosebit de bogată. Crezând că de-acum înainte va reuşi de-a pururi să atingă acelaşi profit, se hotărăşte a-şi lărgi hambarele, după ce, mai întâi, se întreabă în sinea lui ce să facă el cu atâta belşug ce-i umpluse, ca niciodată, curtea largă din jurul casei. Exclude orice intervenţie a lui Dumnezeu în viaţa sa şi crede că poate dormi liniştit, fără să observe că sabia morţii i-atârna să cadă peste capul său, o dată cu lăsarea primei nopţi. Despre el a zis oarecând Psalmistul: „Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!“ (Ps 13, 1). Oare nu-L ignora bogatul din evanghelie pe Dumnezeu atunci când îşi dădea luişi răspuns la întrebare?
Vai de tine, bogatule! Trebuia să-ţi faci bilanţul averii, sau pe acela al faptelor bune? Cum de n-ai ştiut că aurul este trecător şi că sufletu-i veşnic? Bine te-a numit Hristos pe tine că eşti nebun, pentru păgânescul tău discurs lăuntric. Nu ştiai ce-a spus profetul Sofonie că „nici aurul, nici argintul nu va putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului“ (1, 18) pe cei care se împotrivesc lui Dumnezeu? Şi tu ai ignorat pe Dumnezeu când nu ţi-a păsat că hambarele săracilor nu s-au văzut pline niciodată şi-ar fi putut în toamna asta să fie surprinse de bunătatea ta!
Un tropar de la înmormântare ilustrează măiestrit cele două răspunsuri evidente la întrebarea bogatului. „…În timpul în care a fost nunta, în acelaşi timp a fost şi groapa; în timpul în care a fost însoţirea, în acelaşi timp şi despărţirea; în acelaşi loc râsul, în acelaşi loc şi plânsul…“. Întocmai îl aflăm în astă seară pe latifundiarul preocupat de visul unui huzur al pântecelui îndestulat. Dar tocmai în timpul acestui vis deşert, un mesaj trimis din cer l-a avertizat, fără reţinere, că-i ultima recoltă cea din această toamnă. Şi că roada ţarinei i-a fost mai îmbelşugată din darul lui Dumnezeu Care voia să-i mântuiască sufletul în ultima clipă, dându-i ocazia milosteniei din prisosul hambarelor sale. Poate că până acum de-abia că şi le putea umple şi n-avusese ocazia să-şi facă probleme cu surplusul de recoltă. Dar sărmanul n-a vrut să înţeleagă darul lui Dumnezeu din acest ultim treierat al acestei toamne cu roade bogate, care-l putea muta în rai cu conştiinţa liniştită că şi-a lăsat cele adunate pe mâini bune.
Poate-ţi închipui, cititorule, că Mântuitorul a vrut să arate, în această parabolă, că moartea vine pe neaşteptate. Va fi fost şi asta în intenţia Domnului, mai ales pentru tânărul din faţa Sa, pe care-l preocupa mai mult rotunjirea proprietăţilor, decât armonia frăţească. Eu cred că Mântuitorul a dorit ceva şi mai mult: să ne-arate marea Sa milostivire faţă de oameni, rânduind fiecăruia prilej de mântuire în chiar lucrul mâinilor sale şi până în clipa din urmă a vieţii. Şi încă ceva: că bogăţia, de cele mai multe ori, împiedică raţiunea omenească să se călăuzească după principiile divine în răspunsurile la întrebările vitale ale vieţii. Că bogăţia, adeseori, schimonoseşte frumuseţea chipului lui Dumnezeu din om.
Odată, cineva s-a apucat s-o picteze pe Elena, faimoasa femeie care a pricinuit războiul troian. Întâmplarea ne-o povesteşte Clement Alexandrinul în vestita lui carte numită «Pedagogul». Se spune că profesorul acestui pictor a observat că ucenicul său o încărcase cu mult aur pe Elena şi atunci îi zise celebra constatare: „O, copile, pentru că n-ai putut s-o pictezi frumoasă, ai făcut-o bogată!“ Cu adevărat, bogăţia lumească reuşeşte de cele mai multe ori să acopere sau să ascundă lipsurile unui suflet ce-ar fi trebuit să fie îmbogăţit în Dumnezeu. Şi parabola bogatului nebun cu întrebarea capitală a vieţii sale se tâlcuieşte singură pentru cel care mai crede încă în Dumnezeu.
Pr. Petru RONCEA
