Gânduri la canonizarea Sfântului Porfirie Kavsokalivitul
Dumnezeu biruieşte prin Sfinţii Săi.
Pr. drd. Petru Sidoreac
Recenta hotărâre a Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice de a fi recunoscut în rândul sfinţilor Părintele Porfirie Kavsokalivitul din Grecia († 2 dec. 1991) mi-a generat o serie întreagă de gânduri şi sentimente. Dintre ele, mă grăbesc să aştern pe hârtie câteva, ca smerită ofrandă la prima sa sărbătorire oficială din 2 decembrie 2013. Le ofer iubirii dumneavoastră, cu speranţa că se va crea astfel o atât de necesară comuniune întru lumina sfinţilor.
Îmi exprim, totodată, deplina încredere că un alt mare pisc al Ortodoxiei, Cuviosul Paisie Aghioritul († 12 iulie 1994), ne va oferi în curând aceleaşi trăiri şi aceeaşi binecuvântare.
Dacă o mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte, cu atât mai covârşitor este momentul păşirii în Rai, în ceata sfinţilor, a unui semen de-al nostru trecut la Domnul cu mai mult timp în urmă sau recent. Bucuria cerului se transmite şi jos, Bisericii luptătoare. Continuarea firească – recunoaşterea sfinţeniei.
Prin canonizare se recunoaşte biruinţa finală a omului asupra păcatului. De fapt este vorba despre biruinţa lui Dumnezeu asupra veşnicului vrăjmaş. Pentru că Dumnezeu este Cel Care l-a investit pe om cu puterea de a-L imita. Lupta se dă în numele Lui. Canonizarea este semnul cel mai deplin al încheierii unei misiuni, aceea de a urca, eliberat, pe treptele sfinţeniei, pe calea asemănării cu Dumnezeu.
Ca izvor unic şi plenar al sfinţeniei, Dumnezeu încurajează, susţine, iartă, înalţă, inundă cu Harul Său, îmbogăţeşte în Duh pe cei care îşi asumă, în stare de smerenie, misiunea. Fiţi sfinţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri este Sfânt! – îndemn hristic adresat hristianilor, creştinilor. (În limba greacă, Χριστός > χριστιανός = Hristos > creştin).
Pe lângă bucuria Cerului, momentul canonizării aduce bucurie şi speranţă şi în sufletele oamenilor: SE POATE!!!
Într-o lume zbuciumată, în care valorile se zguduie din temelii, credinţa este pusă la zid, familia este înconjurată de tot felul de pericole, dintre care cele mai mari sunt avortul, homosexualitatea şi divorţul, iar monahismul îşi duce lupta pentru supravieţuire între chemare şi provocări, vedem că SE POATE! Sfinţenia este încă un subiect abordabil şi deplin realizabil. Vedem că există oameni care luptă cu păcatul în modul cel mai serios. Trăiesc permanent pocăinţa. Înfăptuiesc dragostea de Dumnezeu şi de semeni. Total. Fără rezerve. Luptă, cad, se ridică. Sunt într-o perpetuă trezvie, autocritică, autocoborâre. Dar şi dăruire de sine. Îl aşează pe celălalt mai presus de ei, îl slujesc, îl iartă, îl călăuzesc, fac totul ca să-l odihnească. Îl abordează ca pe Însuşi Hristos. Cu toată atenţia, gingăşia, respectul, evlavia, admiraţia. Îi sunt aproape la momente grele, în boală şi în încercări. Îl vindecă, dacă au acest dar, îl luminează, îl introduc în propriul rai. Pentru că nu se simt împliniţi dacă nu au pe semenul lor alături, în fericirea Domnului. De aceea, din ei izvorăsc putere, har, viaţă. Nu se folosesc de propriile harisme în sens egoist. Suferă în boală, dar nu cer vindecare. Îşi iau asupră crucea fratelui. Plâng pentru păcătos mai mult decât o face el însuşi, dacă o face. Se consideră responsabili de căderea acestuia.
Sfinţii sunt cei îndumnezeiţi până la limitele posibile firii umane. Împăcaţi cu Dumnezeu, cu eul propriu şi cu aproapele, dar şi cu natura înconjurătoare. Ei respiră dragoste, bunătate, bucurie, pace. Îi loveşti, ei surâd. Îi alungi, rămân cu privirea spre tine: inima ta este într-a lor. De nedesprins. Îi poleieşti cu laude, le leapădă cu smerenie.
Oh, sfinţenie, stare de început! Dorinţa cea bună, ţel covârşitor!
Pe ea ai dorit-o dintotdeauna, Sfinte Cuvioase Porfirie! De mic copil. Ei i te-ai dedicat. Cu ea ai călătorit. Hotărât, bucuros, cu exaltare, chiar. Ai gustat din dulceaţa ei. Te-a robit pe veci. Dar ai fost rob teofor, înveşmântat în porfiră. Vădit tuturor. Oriunde şi oricând. În Liturghie. În mănăstire. La căpătâiul suferinzilor. În larma Atenei. În pustia Athosului. Cetate pe munte, lumină în sfeşnic… Izvor de nădejde, noian de ajutor…
Mijloceşte, Sfinte, în faţa Celui prin excelenţă Sfânt, să fim părtaşi milei Sale şi ajutorului tău. Spre imitare în cuvânt, în gând, în faptă.
Smeriţi, ne rugăm ca Dumnezeu să biruiască şi în noi.
