Bătrânul Teoctist Dionisiatul. 2.

La insistenţele noastre a mai continuat cu o istorisire.

– Odată eram bucătar şi primisem poruncă să pregătesc năut. Am fiert năutul trei ore şi tot tare era. S-a terminat Liturghia şi masa trebuia servită. Eram silit să pun năutul în farfurii dar era încă nefiert, tare ca piatra. „Dumnezeule, ce să fac?” am strigat. Dintr-o dată mi-a venit un gând: „aruncă în mâncare uleiul din candela Sfântului Ştefan!”. După ce am aruncat în cazan uleiul, năutul a mai dat un clocot şi a fost moale.

– Aţi cunoscut personal purtarea de grijă a Sfântului Ioan Botezătorul, patronul Mănăstirii voastre?

– Eu nu. Părintele Visarion însă l-a văzut. Se plimba odată pe ţărmul mării şi în dreptul proschinitarului Sfântului i-a apărut însuşi Sfântul. L-a binecuvântat de trei ori şi l-a făcut inginer, fără să fi mers nici un an la şcoală.

Altă dată, îmi amintesc, mă îmbolnăvisem de gripă. Tuşeam şi aveam febră mare. Gândul mi-a spus să merg şi să mă închin la cele 15 Sfinte Moaşte ale Mănăstirii şi o să mă vindec. Într-adevăr, am găsit preotul de rând, mi-a scos Sfintele Moaşte, m-am închinat şi m-am însănătoşit.

– Părinte Teoctist, ce lucrare trebuie să săvârşim mai cu apăs pentru mântuirea noastră?

– Toate. Şi rugăciunea, şi ascultarea, şi iubirea, şi tăcerea şi slujbele. Ai văzut mâncarea? Vrei şi pâine, şi apă, şi usturoi, fructe etc. Încet, încet părinţilor, şi toate vor veni. E de ajuns să luptăm. Agurida încet-încet se face miere.

Părintele Teoctist iubea foarte mult Sfânta Euharistie. Mi-a spus că ea (Sfânta Euharistie) l-a adus la Mănăstire, altfel ar fi fost pierdut definitiv în lume. Se lăuda cu faptul că urmează rânduiala celor tineri la Sfânta Euharistie, spre deosebire de cei bătrâni care aveau o rânduială diferită, împărtă­şindu-se mai rar.

Părintele Teoctist nu impresiona prin aspectul său exterior. Umbla aplecat şi arareori privea pe ceilalţi în faţă. Deoarece toată ziua şi noaptea um­bla pe la paturile bolnavilor se încovoiase de spate. În mâna stângă ţinea un komboskini mare şi zicea rugăciunea. Se ferea să povestească întâmplări din viaţa sa, şi vorbea doar din Vieţile Sfinţilor. Modul povestirii era foarte viu şi expresiv. Bucura până în adânc inima celor cu care vorbea. Aşa, era iubit de toţi. Cei care-l cunoşteau bine, îl „vânau” de-a dreptul nu­mai ca să-l audă şi să-l vadă puţin.

Părinţii din Mănăstirea lui spun despre părintele Teoctist că este foarte iubitor de slujbe şi as­cultător. Slujea oriunde era chemat: la bucătărie, la trapeză, ca cititor în biserică. Întotdeauna alerga cu simplitate călugărească şi bucurie. Răspândea bu­curie şi pace. Niciodată nu s-a culcat seara având vreo pricină de supărare cu cineva. Se îngrijea să se împace dacă avusese vreo neînţelegere cu cineva. Odată a supărat pe un frate. Acesta fie din încer­care, fie din lucrare drăcească nu a vrut să-l ierte. Părintele Teoctist a căzut de trei ori şi i-a săru­tat picioarele ca să ia iertare şi să se poată împăr­tăşi. Altă dată, nişte fraţi, ispitiţi de cel rău, l-au su­părat chiar în ziua de Paşti, dar imediat s-au ruşinat pentru că au întâlnit pe blândul şi răbdătorul chip al părintelui Teoctist.

O altă întâmplare veselă ne-a relatat-o părintele P. de la Mănăstirea Dionisiu. Într-o zi un închinător şi-a pierdut şiragul de metanii la care ţinea foarte mult deoarece îl avea de la un monah aghiorit îm­bunătăţit şi întotdeauna se ruga cu el. Se întristase mult de această pierdere şi îşi mărturisise durerea părintelui P., fără ca altcineva să ştie. A doua zi dimineaţa la Sfânta Liturghie, în timp ce preotul rostea ecfonisul „Ale Tale dintru ale Tale …”, în­chinătorul nostru simţi o lovitură puternică dată în spate de părintele Teoctist care-i zise: „Na-ţi meta­niile …” şi-i întinse iubitul şirag de metanii.

Părintele Teoctist venea şi la Mănăstirea noastră a Cuviosului Grigorie de praznicul Sfintei Anasta­sia pe care o iubea foarte mult şi se ruga ei pentru tămăduirea sa. Aducea cu sine şi colivă pentru bă­trâneii lui dragi.

Ultimii ani ai vieţii a suferit mult de stomac. În noaptea de Înviere din anul 1995 am văzut în Katoliconul Mănăstirii noastre  un părinte de la Dionisiu. Îl chema pe medicul Mănăstirii noastre deoarece părintele Teoctist era foarte grav bolnav. Suferise o hemoragie internă. Dus la spital la Tesalonic i s-au descoperit mai multe probleme: anemie, nu mai putea mânca, slăbire generală ac­centuată ş.a. Mintea însă îi era limpede şi puternică. Era foarte blând şi spunea părinţilor Mănăstirii lui că toate aceste boli sunt darul lui Dumnezeu pentru mântuirea sa. A adormit paşnic în Domnul, fără nici o tulburare.

Cât a trăit nu a obosit şi nu a stingherit pe ni­meni. A iubit smerenia şi rugăciunea. Îşi ascundea virtuţile făcând pe „nebunul” în ultimele luni de viaţă. Iubea foarte mult pe sfinţi, ale căror slujbe le citea la chilie. Întreaga minte îi era absorbită în contemplarea lăuntrică a lui Iisus şi de aceea aproape că niciodată nu-şi făcea rânduială în chilie, nu ştergea praful, nu se îngrijea de îmbrăcămintea sa. Simplitatea sa aghioritică ne atrăgea ca un mag­net lângă sine. L-au iubit şi cunoscuţii şi străinii, şi monahi şi mireni. Ştia bine româneşte şi de aceea era pentru pelerinii români o comoară pentru că îi conducea peste tot în Mănăstire istorisindu-le cu multe amănunte vieţile Sfinţilor de acolo, istoricul Mănăstirii etc. Cu adormirea lui s-a închis în Mă­năstirea Dionisiu acest izvor al predaniei învăţătu­rilor dumnezeieşti către fraţii ortodocşi români.

Cuvioase părinte Teoctist al nostru, te-am iubit pentru harul şi multa ta simplitate, pentru purtarea ta frăţească nefăţarnică, pentru pilda ta vie prin care întotdeauna ne povăţuiai întru viaţa călugărească. Veşnica ta pomenire, vrednicule de fericire părinte. Pomeneşte-ne şi pe noi la Dumnezeul cel ceresc. Amin.

 

Fragment din cartea Părinți athoniți pe care i-am cunoscut a Monahului Damaschin Grigoriatul. Editura Sfântul Nectarie, Arad 2004.

 

 Bătrânul Teoctist Dionisiatul. 2.

Monahism