Asceţi în lume. Părintele Ioan Exorcistul.

 

In 1917, când în Rusia a început revoluţia bolşe­vi­cilor, au arestat în Odesa şaptesprezece preoţi pentru a‑i executa. Însă unul dintre ei s‑a ascuns în pădure şi a scăpat. Apoi i‑a găsit pe cei doi copii ai săi, un băiat şi o fată, pe care îi ascunseseră vecinii săi şi scăpaseră astfel de comunişti. Pe preoteasă însă au arestat‑o şi au executat‑o.

Preotul acesta se numea Ioan şi era grec. I‑a luat, aşadar, pe cei doi copii ai săi şi mergând din loc în loc, s‑a întors pe jos, prin România şi Bulgaria, în Grecia, patria sa. Aici a slujit ca preot în Macedonia şi în Tracia. Apoi a venit în satul Skutera‑Agrinio, fiindcă locul preotului era vacant.

Părintele Ioan era îmbrăcat foarte sărăcăcios. Purta o rasă găurită, ce avea un lemnişor în loc de nasture, iar la gât avea agăţată cu un şnur negru o cruce de lemn. Semăna cu Sfântul Cosma Etolianul. Din pricina postului şi a relei‑pătimiri, chipul îi deve­nise imaterial. Era numai „piele şi os”.

Oamenii din satul Skutera l‑au primit cum se cuvine şi l‑au ajutat în nevoile sale. Locuia într‑o cameră împreună cu cei doi copii ai săi, o fată de zece ani şi un băiat de opt ani. Părintele Ioan a început să liturghisească regulat, să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu, să‑i spovedească şi să‑i împărtăşească pe oameni. Alerga să ajute duhovniceşte oriunde îl chemau, să citească rugăciuni la bolnavi şi la dobi­toace bolnave, care se tămăduiau îndată.

O tânără din Skutera se căsătorise în Stamna. Când a vizitat satul ei a auzit despre Părintele Ioan. Ceilalţi îi spuneau:

–    Ne‑au trimis un preot. Ai zice că este Însuşi Hristos, atât de bun este.

Atunci tânăra le‑a spus că în Stamna există o femeie care de optsprezece ani era demonizată. Rude­le ei o duseseră pe la doctori şi pe la multe mănăstiri; alergaseră cu ea prin toată Grecia, dar nu s‑a vin­decat. Tânăra a mers la Părintele Ioan şi l‑a rugat să o tămăduiască pe cea suferindă. Părintele a cerut s‑o vadă mai întâi, după care s‑a rugat şi a hotărât să facă tot ce‑i stă în putinţă.

Duminică, la sfârşitul Sfintei Liturghii, Părintele Ioan a vorbit credincioşilor:

–    Vom face o nevoinţă cu toţii ca să se tămă­duiască femeia pe care satana o chinuieşte de opt­sprezece ani. Vom posti patruzeci de zile, vom face Sfânta Litur­ghie în fiecare zi. Ne vom spovedi, ne vom împărtăşi, vom aduce femeia la biserică în fiecare seară şi vom face Paraclisul Maicii Domnului. Nu o vom aduce aici la Sfânta Liturghie, fiindcă satana va face tulburare. Îi vom înştiinţa şi pe credincioşii din satele vecine şi cine va voi, va veni.

Duminică seara au adus femeia în Biserica Sfân­tului Nicolae. S‑a adunat multă lume. Femeia nu voia să intre în biserică cu nici un chip. Demonul urla, îi ocăra pe toţi, ameninţa că va arde biserica şi scotea spume din gură. Atunci au prins‑o câţiva bărbaţi pu­ternici şi au adus‑o în biserică sub policandru. Părin­tele Ioan, ţinând în mână Crucea, citea din Molitfelnic exorcismele şi o însemna cu semnul Sfintei Cruci. Ţinea Crucea pe capul ei, iar aceea striga:

–    Ia acest ciocan de pe capul meu. Mă răneşti… Nu sufăr acest ciocan…

Mulţimea credincioşilor făceau metanii zicând: „Doamne miluieşte”.

Părintele Ioan le spunea credincioşilor:

–    Faceţi puţină răbdare, căci îl vom izgoni pe satana.

Spusese şi învăţătorului să aducă toţi copiii şcolii, iar aceştia spuneau şi ei „Doamne miluieşte”, făcând metanii. Toate acestea se făceau în fiecare zi. Dar diavolul, prin gura demonizatei, le striga copiilor:

–    Mergeţi, copii, afară, că acest preot ticălos, căruia îi miroase gura de la post, îşi bate joc de voi. O mirea­să frumoasă trece pe afară… Mergeţi afară că vă aşteaptă mama voastră cu o felie de pâine albă cu zahăr pe ea…

Adică voia să‑i ademenească pe copii cu ceea ce‑şi doreau ei atunci, cu scopul de a‑i scoate afară.

Veneau creştini şi din satele învecinate. Într‑o zi a intrat cineva în biserică şi diavolul i‑a spus prin gura demonizatei:

–    O, bine ai venit, prietenul meu! Tu, care în cutare zi ai făcut aşa şi pe dincolo, ai venit să te rogi ca să mă chinuieşti?

Într‑adevăr, cele spuse de diavol erau adevărate, de aceea omul a plecat ruşinat; nici măcar o lumânare nu a aprins. Lucru ciudat este că cea demonizată privea spre Sfântul Altar, nu s‑a întors ca să privească înapoi. Dar deşi era multă lume, l‑a văzut într‑un alt chip şi i‑a descoperit păcatele nemărturisite.

Într‑o seară, când se adunase multă lume în bise­rică şi Părintele Ioan citea rugăciuni demonizatei, un creştin i‑a spus celui de lângă el:

–    Fă‑ţi Crucea aşa cum trebuie! Asta‑i Cruce ce faci tu? De parcă ai cânta la mandolină…

Atunci s‑a auzit vocea demonizatei zicând:

–    Lasă‑l pe om în pace! Îşi face bine Crucea…

Altădată demonizata a strigat:

–    Trimiteţi să‑l aducă pe prietenul meu, preotul cutare…

Acesta era preot într‑un sat, dar nu avea o viaţă bună. Preotul acesta nu a îndrăznit să vină în biserică.

Nevoinţa Părintelui Ioan a continuat pentru a scoate demonul din femeie. Demonul care era în fe­meie a mărturisit că este însuşi Lucifer, conducătorul demonilor. Acesta intrase în femeie în vreme când ea prăjea peşti, deoarece fratele ei, revoltându‑se dintr‑o oarecare pricină, i‑a spus să intre diavolul în ea. Din acea clipă femeia s‑a demonizat.

Lupta pe care o ducea Părintele Ioan era dură. Diavolul îl ocăra, îl ameninţa spunându‑i că va dărâ­ma biserica, va arde satul.

–    Voi ieşi, spunea el, din această căţea şi voi intra în fiica şi în băiatul tău.

Părintele Ioan însă îi răspundea:

–    Nu ai dreptul să intri nicăieri, ci numai în adânc ai dreptul să mergi.

După o lună de zile, într‑o seară, după ce a ter­minat Paraclisul Maicii Domnului şi lumea a plecat din biserică împreună cu demonizata, Părintele Ioan a încuiat uşa bisericii, a îngenuncheat înaintea icoanei lui Hristos şi a început să se roage cu lacrimi ca să fie slobozit de demon acel suflet chinuit. S‑a rugat fără întrerupere de la ora 8 seara până la 3 dimineaţa. Sătenii s‑au neliniştit pentru Părintele Ioan că nu s‑a întors acasă, la copiii care îl aşteptau. De aceea au mers împreună cu copiii lui la biserică şi l‑au găsit rugându‑se în genunchi. Fiica lui, care îi cunoştea obiceiul, a spus:

–    Lăsaţi‑l să se roage!

După ce şi‑a sfârşit rugăciunea, Părintele Ioan a plecat acasă să se odihnească. În somn a auzit o voce spunându‑i:

–    Părinte Ioane, după treizeci şi nouă de zile, după ce va trece de ora 12, la miezul nopţii, femeia se va slobozi de satana.

În ultima zi demonul i‑a spus Părintelui Ioan:

–    M‑ai biruit, Părinte Ioane!

Şi într‑adevăr, în cea de‑a patruzecea zi femeia s‑a slobozit de demon, scăpând astfel de acea mucenicie şi de atunci a trăit sănătoasă mulţi ani.

Părintele Ioan dormea într‑o cameră împreună cu copiii săi. Nu aveau aproape nimic, fără numai două cuverturi pe care le primiseră de la femeile din sat. Pe una dormeau copiii săi, iar pe cealaltă dormea el. Jumătate din ea o aşternea pe podea, iar cu cealaltă jumătate se acoperea. Avea multă credinţă în Atotpu­ternicul Dumnezeu. Simţea că rugăciunea sa era ascultată de Dumnezeu şi de aceea se săvârşeau minuni. Spunea:

–    Când voi cere de la Dumnezeu prin rugăciune, post şi milostenie să surpe acest munte, îl va surpa. Când omul păzeşte acestea trei, se află deja în Rai.

Părintele Ioan trăia într‑o mare sărăcie, fiindcă tot ce primea dădea milostenie. La prima sărbătoare a Paştelui pe care a prăznuit‑o în sat, cineva i‑a dăruit o capră cu iedul ei. Iedul, ca să‑l junghie de Praznicul Paştelui, iar capra ca să bea puţin lapte, atunci când nu era post. Însă Părintele Ioan a vândut capra împre­ună cu iedul şi a cumpărat haine pentru orfanii satului, ca să se bucure şi ei de Înviere.

Părintele Ioan era de asemenea un mare postitor. În Postul Mare postea şaizeci de zile fără untdelemn, de aceea sătenii mai numeau Postul Mare şi „Exindar”[1].

Într‑o noapte Părintele Ioan a văzut în vis o casă aflată într‑un loc necunoscut, iar pe stăpânul casei mâncând un câine mort. După ce s‑a trezit, Părintele s‑a interesat unde se află această casă şi a fost îndru­mat într‑acolo. Părintele Ioan a luat cu sine câţiva însoţitori şi când a găsit casa, a bătut în poartă. I‑a deschis stăpâna casei, care era împreună cu copilul ei. Bărbatul ei era plecat la câmp. Când l‑au înştiinţat că a sosit Părintele Ioan, a venit alergând, s‑a spălat, i‑a făcut metanie până la pământ şi i‑a sărutat mâna. Auzise despre sfinţenia Părintelui Ioan şi de vinde­carea femeii demonizate, dar nu îndrăznea să‑l întâl­nească, fiindcă îl mustra conştiinţa. La biserică nu mergea, în posturi mânca carne, înjura de cele sfinte, iar cu femeia lui trăia în păcat, căci nu erau cununaţi. Avea însă intenţie bună. A cerut îndată să se spove­dească. Apoi a fost cununat de Părintele Ioan şi a trăit ca un bun creştin.

Părintele Ioan, binecuvântatul liturghisitor al Celui Preaînalt, prin viaţa sa ascetică, prin neagoni­seala sa şi prin rugăciunea neîncetată, a ajuns cunos­cut în întregul ţinut. Veneau oameni ca să‑i ceară sfatul şi ca să le citească rugăciuni pentru a se vin­deca. Îl socoteau un mare prooroc şi făcător de minu­ni. De asemenea, veneau oameni necunoscuţi din diferite părţi, iar Părintele le spunea:

–    Tu eşti cutare şi ai venit aici pentru cutare pricină.

Un creştin din Skutera, în a cărui casă părintească rămânea adeseori Părintele Ioan, povesteşte că acesta a spus odată:

„Într‑o bună zi se vor descoperi moaştele unui Sfânt la Mănăstirea Maicii Domnului «Likurisiotissa», după care mănăstirea va căpăta o faimă mare”.

Dar satul care îl iubea atât de mult nu s‑a bucurat vreme îndelungată de prezenţa lui, fiindcă a fost luat ca preot slujitor în Satul Nou. Apoi creştinii din Peloponez au cerut să fie adus la ei. De atunci i s‑a pierdut urma şi acum cu siguranţă că va fi adormit în Domnul.

Veşnică să‑i fie pomenirea! Să avem binecuvân­tarea sa! Amin.

 

Fragment din cartea Ieromonahului Eftimie Athonitul, Asceţi în lume, vol. I, publicată la Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos.

---

Sfinţenia preoţilor de mir