Cuviosul Paisie – om universal
Gheorghios I. Mantzaridis
Profesor emerit al Facultății de Teologie din Tesalonic
Cuviosul Paisie s-a născut într-o comună a elenismului îndepărtat din Capadocia, Farasa. Aceasta este situată la aproximativ 200 km sud de Cezareea şi, în ciuda faptului că era ascunsă în străfundurile Asiei Mici, a reuşit să păstreze cu credincioşie «ortodoxia, conştiinţa de elen şi limba»[1].
Nu era nici apatrid, nici universalist. Era patriot şi zicea: «Patria este o familie mai mare». A făcut patria sa un punct de plecare către toate patriile. Mai întâi de toate, către patria cerească, către familia universală a lui Dumnezeu, în care intră omul când îşi părăseşte familia şi patria pământească. Îşi iubea neamul şi combătea cu spirit profetic propagandele anti-greceşti care plastografiază istoria, generând pretenţii teritoriale în defavoarea Greciei. În acelaşi timp, îmbrăţişa cu dragostea sa toate naţiunile, toate popoarele.
A cunoscut perioada globalizării, dar nu i-a căzut victimă. A trăit şi a exprimat în alt mod unitatea lumii. În modul în care au trăit-o şi au experiat-o, în istoria Bisericii, marii ei Părinţi şi Sfinţi. A trăit-o ca universalitate, îmbrăţişând cu dragostea şi cu rugăciunile lui întreaga lume, asemenea Mântuitorului în Ghetsimani.
S-a străduit mai presus de limitele omeneşti, s-a minimalizat pe sine, s-a nevoit să-şi pună eul propriu în locul celuilalt, oricare ar fi fost celălalt, ajungând universal. El scrie că, prin îndepărtarea de lume, prin isihie şi asceză, prin «plivirea duhovnicească a inimii secularizate», din dragoste faţă de Dumnezeu, «omul poate să cuprindă în inima sa pe toţi oamenii, pe toate animalele şi chiar pe toţi şerpii, împreună cu întreaga natură creată atât de frumoasă de Dumnezeu»[2].
O trăsătură caracteristică a omului universal este rugăciunea pentru toată lumea. Aceasta se poate vedea şi în viaţa Părinţilor universali ai Bisericii noastre Ortodoxe. Este caracteristic faptul că mari sfinţi şi asceţi ai Bisericii noastre, ca Sf. Efrem Sirul, Dionisie Areopagitul şi Cuviosul Siluan Athonitul, sunt numiţi în Vieţile sau în Slujbele lor «Părinţi universali»[3].
Aşa-zisei unificări a lumii, dorite în trecut şi promovate sistematic în timpul nostru prin cunoscuta globalizare, Biserica îi contrapune întotdeauna universalitatea. Globalizarea este dorită din afară. Este promovată împotriva voinţei. Nu o interesează persoana umană. Nu se ocupă de lumea interioară a omului decât dacă găseşte acolo elemente de interacţiune şi înregimentare. Doreşte să unească pe oameni pornind de la un ţel exterior comun sau de la alte elemente: economie, securitate, comunicarea facilă. Pentru a-şi atinge scopul, îi nivelează pe oameni şi îi consideră drept materie destinată globalizării, la dispoziţia intereselor celor puternici.
Într-o direcţie total opusă se află universalitatea. Nu este urmărită din afară în mod activist, ci este cultivată la nivel interior, isihast. Este fundamentată pe persoana umană şi transformă individul în personalitate. Nu are nici o legătură cu violenţa globalizării, ci se construieşte cu libertatea colegialităţii. Globalizarea duce la transformarea oamenilor într-o masă amorfă şi la manipularea lor de către puternicii pământului. Universalitatea vede pe fiecare om ca pe un orizont ce-şi dezvăluie întreaga fiinţă: îl deschide spre întreaga lume, îl respectă ca pe o persoană unică şi irepetabilă şi îl înalţă la nivelul comuniunii divino-umane.
Universalitatea nu se construieşte cu indivizi globalizaţi, ci cu persoane universale. Mai mult, aceasta nu se limitează la omenire, ci îmbrăţişează întreaga creaţie. Oamenii universali ai Bisericii au avut şi această trăsătură. Au îmbrăţişat cu dragostea lor nu numai pe toţi oamenii, duşmani şi prieteni, şi întreaga creaţie, ci chiar şi pe demoni. Nu considerau creaţia drept «κτήση”, adică proprietate a omului, ci lucrare şi dar al lui Dumnezeu.
Avva Isaac, pentru care Cuviosul Paisie nutrea o mare evlavie şi pe care îl studia în mod deosebit, zicea: «Inimă milostivă» este «arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni şi păsări şi animale şi diavoli, şi pentru întreaga creaţie»[4]. O asemenea inimă avea şi Cuviosul Paisie. Inimă universală, «rugător pentru întreaga lume, se ruga pentru toţi ca pentru sine»[5]. Într-una din epistolele sale scrie: «Monahii nu se roagă doar pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, ci şi pentru cei mai nefericiţi dintre toţi, pentru diavoli, care, din păcate, chiar dacă au trecut mii de ani, merg din rău în mai rău şi se împietresc în răutate»[6]. După cum menţionează biograful lui, marea sa dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de om «îi inunda inima şi ceea ce se revărsa în afară îmbrăţişa şi creaţia cea necuvântătoare»[7].
Secretul dragostei Cuviosului faţă de celălalt, şi mai exact, faţă de toţi ceilalţi, era dăruirea sa totală. Uita de sine cu totul şi devenea celălalt – persoană sau lucru. Zicea în mod caracteristic: «Din clipa în care omul se pune în locul celuilalt, poate să-i iubească pe toţi… Pe toate le aduce în sine, iar el iese, din dragoste faţă de ele»[8].
Rugăciunile pe care le făcea pentru o anumită persoană înaintau în lanţ, incluzând pe toţi oamenii. Menţionează biograful său: «Când făcea rugăciuni pentru situaţii speciale, ca, de ex., pentru vreun tânăr care se îndepărtase de drumul lui Dumnezeu, adăuga: pomeneşte, Doamne, şi ajută pe toţi tinerii. Sau când se ruga pentru cineva, să zicem, bolnavul Nicolae, completa: pomeneşte, Doamne, pe toţi Nicolaii»[9].
Considera rugăciunile sale pentru lume nu numai ca pe o datorie frăţească, dar şi ca pe o binefacere pe care el însuşi o primea. Se asuprea pe sine pentru reaua situaţie a celorlalţi, considerând că nu avea sfinţenia care să-l ajute să ceară de la Dumnezeu vindecarea lor. Se ruga şi recomanda să se roage şi alţii astfel: «Să fi fost într-o stare duhovnicească bună, m-ai fi ascultat, iar lumea nu ar fi suferit. Ştiu, sunt foarte păcătos, dar nu este nedrept să sufere lumea din pricina mea? Ajută-i!»[10]. În realitate, binefacerile pe care le-a oferit în mod miraculos, ca urmare a rugăciunilor lui, sunt nenumărate.
Interesul şi durerea sa pentru lume erau atât de mari încât vedea rugăciunea pentru sine doar ca pe o pregătire pentru rugăciunea pentru lume. Rugăciunea pe care o facem pentru noi, spunea, «nu o facem doar pentru noi, ci este necesară ca pregătire pentru a ne înfăţişa înaintea Domnului cu haină de nuntă… Când, însă, te invadează dragostea dumnezeiască, uiţi de tine însuţi şi te rogi pentru ceilalţi», pentru vii şi pentru adormiţi, pentru întreaga lume[11].
Dorinţa omului de a exista o societate universală, care, în timpul nostru, contribuie la promovarea globalizării, a găsit în persoana sa o autentică materializare. Ca om al lui Dumnezeu şi martor al prezenţei Lui în rândul generaţiei sale, a oferit antidotul autentic împotriva globalizării înşelătoare. În rugăciunile sale, Îl implora pe Dumnezeu pentru nevoile oamenilor. În convorbirile lui cu oamenii se străduia să le descopere adevăratele lor nevoi, pe care Dumnezeu era gata să le rezolve.
Acest stareţ cu puţine studii avea harisma teologiei, care era rodul vederii lui Dumnezeu. Transmitea cuvântul lui Dumnezeu, care se năştea în inima lui ca urmare a rugăciunii, într-un mod simplu, clar şi autentic. Era un teolog empiric. Atunci când nu avea cuvânt şi vestire pentru ceva despre care îl întrebau, nu răspundea, ci zicea: «Să facem rugăciune» şi după câteva zile dădea răspunsul[12].
Cuviosul Paisie era omul practic prin excelenţă. Făcea totul cu mult suflet. În relaţiile cu toţi ceilalţi era simplu, direct, blând. Le cunoştea pe toate, fără însă să se ocupe de toate. Cunoştea cele ale lumii locuind în pustie. Duhovniceşte era împreună cu toţi, îi iubea pe toţi, dar se depărta de toţi[13]. Şi comportamentul să era o alăturare de contraste. Era sensibil şi îngăduitor cu alţii, dar aspru şi sever cu sine însuşi. Prelua cu bucurie greutăţi imense, dar se străduia să uşureze cu orice chip pe ceilalţi.
Avea un zel sfânt fierbinte şi se ruga ca în Biserică să se găsească oameni cu acelaşi zel. Totodată, era liber faţă de formalismele sterile şi de vederile înguste zelotiste, care sunt urmări ale unei credinţe răstălmăcite. Evita utilizarea cuvântului credinţă şi vorbea întotdeauna despre evlavie. În sfârşit, atunci când vedea pe cineva cu o evlavie falsă, zicea cu umorul său fin că este vorba despre defect (βλάβη), iar nu despre evlavie (ευλάβεια).
Cuviosul Paisie a atras pe mulţi la monahism şi pe mult mai mulţi la credinţa şi evlavia creştină. Nu voia să influenţeze pe nimeni, în special în ce privea îmbrăţişarea vieţii monahale. Respecta cu desăvârşire libertatea omului şi susţinea libera lui alegere. Spunea: «Fiecare om trebuie să-şi găsească şi să-şi sfinţească chemarea sa. Omul pricopsit, oricare cale şi-ar alege, fie căsătoria, fie viaţa monahală, va spori»[14].
Multe sunt evenimentele minunate din viaţa şi lucrările fericitului Cuvios Paisie care ne-au devenit deja cunoscute, dar, cu siguranţă, există încă multe altele – poate că mai minunate – care au rămas sau vor rămâne necunoscute pentru totdeauna. Toate aceste evenimente, însă, pe care le ştim sau pe care le vom afla, au doar un rol informativ; nu reprezintă prezenţa lui, ci «semne» ale prezenţei lui.
Cuviosul Paisie a făcut, şi continuă să facă şi după adormirea sa, multe minuni. Nu a fost un fals făcător de minuni. A fost un om al lui Dumnezeu, un creştin adevărat. Era un om al dragostei şi al jertfei; om care îşi oferea, în adevăratul sens al cuvântului, întreaga fiinţă şi întreaga viaţă lui Dumnezeu şi celui creat după icoana Lui, omului. A fost atletul lui Hristos, slujitorul omului, ascetul monahismului ortodox.
Prezenţa lui era prezenţa dragostei; a dragostei adevărate şi dezinteresate fără limite. Limitele ei erau nemărginirea. Trăia în ceilalţi, fără a înceta vreodată să fie el însuşi. Adevăratul lui eu era aproapele, toţi cei de lângă el. Ieşea la propriu din sine, pentru a se oferi celorlalţi. Odată oferit celorlalţi, îi unea pe toţi în sine: în dragostea sa, în purtarea sa de grijă, în neliniştea sa şi, mai ales, în rugăciunea sa.
Când îţi asculta durerea sau marea ta problemă, suspina adânc. Făcea durerea sau problema ta durerea şi problema sa. Te introducea în programul lui de rugăciune şi nu te uita niciodată. Te sprijinea, crea perspective, dădea răspunsuri şi sfaturi pe care poate că nu le înţelegeai imediat, dar a căror noimă o descopereai mai târziu. Îşi amintea numele tuturor şi problemele lor. El uita doar suferinţele sale. Mulţumea lui Dumnezeu pentru durerile şi bolile lui. Niciodată nu a cerut izbăvirea de acestea.
Combătea mai ales nedreptatea, dar şi goana după drepturi a oamenilor duhovniceşti. Omul, zicea, «cu cât este mai lumesc, cu atât mai multe drepturi are; cu cât este mai duhovnicesc, cu atât mai puţine drepturi are… Chiar şi oamenii duhovniceşti cer o dreptate juridică şi mai zic că cred în Dumnezeu! „Dreptul tău, dreptul meu”»[15]. Deschiderea spre universalitate se face prin sacrificiul pentru altul. Cu cât se maturizează duhovniceşte omul, cu atât mai puţine drepturi îşi revendică. Astfel este pusă în aplicare dreptatea dumnezeiască. Dreptatea omenească, oricât de perfect ar fi aplicată, nu poate să-i unească pe oameni. Nu poate şi nu stă în firea ei să elimine pe «al meu» şi pe «al tău» – acest cuvânt rece, după cum îl numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, care distruge unitatea dintre oameni[16].
Trăim într-o epocă în care toate sunt nivelate şi, mai înainte de toate, persoana umană. Globalizarea urmăreşte să ne transforme în simple cifre, sau, mai exact, în numere. În locul omului globalizat, care se asfixiază încătuşat în eul propriu, Cuviosul Paisie a pus în lumină pe omul autentic, universal, care «încape» în sine întreaga lume, toată existenţa umană. Ne-a arătat, prin prezenţa sa, cum ne-a dorit dintru început Dumnezeu şi cum doreşte întotdeauna să devenim.
Cuviosul Paisie a fost recunoscut drept sfânt de conştiinţa pleromei Bisericii noastre. Nenumăraţi pelerini din toată lumea vizitează cu evlavie mormântul său de la Mănăstirea «Sfântul Evanghelist Ioan Teologul» de la Suroti, Tesalonic. La Parastasul său din 12 iulie 2014, peste 50.000 de pelerini şi tot atâţia, în următoarele două zile, au mers să se închine la mormântul celui care s-a rugat şi continuă să se roage pentru întreaga lume.
[1] Biografia pe larg a Cuviosului. Vezi Ἱερομονάχου Ἰσαάκ, Βίος Γέροντος Παϊσίου τοῦ Ἁγιορείτου, Ἅγιον Ὄρος 2004.
[2] Γέροντος Παϊσίου τοῦ Ἁγιορείτου, Ἐπιστολές, Σουρωτή Θεσσαλονίκης 2002, pg. 178.
[3] Vezi Condacele sărbătorilor noastre.
[4] Ἰσαάκ Σύρου, Λόγος 81, ἔκδ. Ἰ. Σπετσιέρη, pg. 306.
[5] Vezi Ἱερομονάχου Ἰσαάκ, Βίος Γέροντος Παϊσίου τοῦ Ἁγιορείτου, pg. 556.
[6] Γέροντος Παϊσίου τοῦ Ἁγιορείτου, Ἐπιστολές, pg. 80.
[7] Ἱερομονάχου Ἰσαάκ, Βίος Γέροντος Παϊσίου τοῦ Ἁγιορείτου, pg. 145.
[8] Op. cit., pg. 550. Vezi şi Γέροντος Παϊσίου, Λόγοι Α΄, Με πόνο και ἀγάπη για τον σύγχρονο ἄνθρωπο, Σουρωτή Θεσσαλονίκης 1998, pg. 184.
[9] Op. cit., pg. 557.
[10] Γέροντος Παϊσίου, Λόγοι Στ΄, Περί προσευχῆς, Σουρωτή Θεσσαλονίκης 2012, pg. 128.
[11] Op. cit.
[12] Ἱερομονάχου Ἰσαάκ, Βίος Γέροντος Παϊσίου τοῦ Ἁγιορείτου, pg. 567.
[13] Op. cit., pg. 710-711.
[14] Op. cit., pg. 714.
[15] Γέροντος Παϊσίου, Λόγοι Γ΄, Πνευματικός Ἀγώνας, Σουρωτή Θεσσαλονίκης 2001, pg. 103-107.
[16] Ἰω. Χρυσοστόμου, Ὑπόμνημα εἰς τὰς Πράξεις 7, 2, PG 60, 65.
Referat susținut la Simpozionul Internațional dedicat Cuviosului Paisie Aghioritul, Mănăstirea Neamț, 13-15 noiembrie 2014.
Cuviosul Paisie – om universal
