Cel care voiește să vină…
Chemarea evangheliei din duminica după Înălţarea Sfintei Cruci se face invitaţie la îndumnezeire, arătându-ne luminat calea ce duce acolo. Acelaşi text evanghelic îl auzim la mijlocul Postului Mare, în Duminica Crucii, chemare şi rechemare la a-L însoţi pe Hristos pe urma Crucii Sale, prin acceptarea de bunăvoie a sacrificiului acestui mântuitor itinerar.
Primul cuvânt din discursul Mântuitorului se referă la voinţa omului. Zadarnică ar fi toată iconomia mântuirii, dacă omul nu s-ar deschide şi n-ar dori să fie părtaş acestui har. Omul care voieşte să meargă după Hristos deja se învredniceşte de darul mântuirii, pe când împotrivitorul tocmai prin aceasta se arată că nu este vrednic de Domnul. Şi, vai, câţi creştini sunt nevrednici de Biserică, şi doar pentru că nu voiesc să vină la slujbele ei! Şi cum Biserica este trupul lui Hristos, aceştia se află nevrednici de Hristos, Care este capul Bisericii. Vai, în ce înşelare duhovnicească trăiesc atâţia dintre creştinii lumii de azi, dintre fraţii noştri, care cred că sunt ai lui Hristos, dar de fapt sunt nevrednici de El!
Al doilea cuvânt este în legătură cu lepădarea de sine. Cu cât se face mai fără durere, cu atât ne arătăm mai vrednici de Împărăţia Cerurilor. Şi invers, cu cât lepădăm mai greu lumescul din noi, cu atât suntem mai nevrednici de Domnul. Şi-aici, câtă înşelare nu-i în Biserică? Oare cum se pot împăca orgoliile şi încăpăţânările creştinilor cu trăirea în Hristos? Ia să încerci a mustra sau corecta atare om evlavios şi-l vei vedea îndată câtă lepădare de sine poartă sub chipul cuminţeniei sale. Mi s-a întâmplat să fiu profund dezamăgit în câteva cazuri de astfel de mărturii de nevrednicie de Hristos a unora faţă de care aveam deosebită aplecare pentru râvna cu care slujeau credinţa. Dacă voinţa este uşa de intrare pe calea strâmtă, lepădarea de sine este încercarea dintâi şi cea mai profundă alegere în turma Domnului.
Al treilea cuvânt este luarea crucii. Dar pentru ascultătorii Săi din vremea aceea, când Crucea nu fusese încă slăvită prin Răstignirea Domnului, ci mai era socotită ocară, invitaţia la a-şi lua fiecare crucea părea întocmai cum ai propovădui astăzi sectarilor despre cinstirea Crucii. Însuşi cuvântul cruce stârnea ura evreilor faţă de păgânii care puseseră stăpânire şi peste ţara lor şi care foloseau omorârea prin răstignire mai ales pentru pedepsirea tâlharilor şi a criminalilor. Orice alt înţeles al Crucii se izbea de grosimea minţii iudaice incapabile de a-l pricepe după cuviinţă (cf. I Cor 1, 18).
Un ultim cuvânt este al faptelor. Evident al celor bune, căci a urma lui Hristos nu înseamnă altceva decât întruparea acestei invitaţii la îndumnezeire. Oare nu ne învaţă şi Biserica adevărul atât de evanghelic că mântuirea ne-o însuşim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie să conlucrăm prin credinţă şi fapte bune?[1] Căci dacă „harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit“ (In 1, 17), apoi cuvintele de chemare pe care ni le şopteşte glasul Domnului în evanghelia acestei duminici oare nu sunt tocmai ceea ce ne aparţine nouă să facem, după cum ne învaţă şi Biserica? Adică voinţa şi înfăptuirea, care tot darul Domnului sunt, după cum spune fericitul Pavel în Epistola către Filipeni: „Căci Dumnezeu este Cel ce-ntru voi lucrează şi pe «a vrea» şi pe «a lucra», pentru bunăvoirea Sa“ (2, 13). Iată cum harul cuprinde în sine şi pe una şi pe cealaltă, şi partea lui Hristos – Care a plinit cu scumpătate actul restaurării omului –, şi partea omului – care se face vrednic de iubirea jertfitoare a lui Dumnezeu. Cât de insensibilă este gândirea protestantă care ignoră flagrant această atât de evanghelică învăţătură a Bisericii Ortodoxe, tocmai pentru a preîntâmpina necesitatea propovăduirii Crucii care şi pentru ei este o nebunie şi o piatră de sminteală aşezată în drumul pe care-au apucat cu siguranţa că vor ajunge mai simplu în Împărăţia Cerurilor!
În continuare, Mântuitorul atrage atenţia acelora care încearcă să ocolească această faţă a harului, nouă adică, celor care credem că-n Împărăţia Cerurilor se ajunge mai uşor decât pretinde Evanghelia. Care iubim mai mult viaţa pământească decât pe cea nemuritoare. Care ne extindem mai mult pe orizontală, stabilindu-ne relaţii până la marginile lumii, ca şi cum ne-ar aparţine, în detrimentul sufletului păgubit de răscumpărare. Ni se atrage atenţia că porunca luării crucii cu cele ale morţii ce-i sortită vieţii acesteia – în traducerile mai vechi, sufletul, în cea actuală, viaţa, pentru o mai uşoară înţelegere a argumentării pe care Mântuitorul o face chemării Sale –, este condiţie sine qua non a mântuirii.
Dar, oare, chiar luându-ne crucea cu lepădare de sine şi urmându-L smeriţi pe Hristos, am putea spune că-i destul pentru suflet să treacă peste moarte? Însă ce ar putea omul să dea în schimb pentru sufletul său? Vai, oricât am trudi sub crucea noastră, tot slugi netrebnice suntem. Că n-am făcut mai mult decât eram datori (Lc 17, 10), dacă cumva ni se pare c-am ostenit mai mult decât alţii. Şi totuşi Hristos aşteaptă puţinul nostru, ca să-I fie temei de laudă înaintea Tatălui Său. Dar încă ceva mai mult aşteaptă Domnul de la fiecare. Nu numai de Crucea Lui să nu ne ruşinăm, ci nici de a mărturisi Cuvântul despre Cruce şi moarte să nu ne fie greu. Căci „de vreme ce îndoit este omul, îndoită este şi sfinţirea, sfinţindu-se sufletul prin credinţă, iar trupul prin mărturisire“[2]2, zice Sfântul Teofilact, şi cred că are mare dreptate.
Ferice de creştinii care-L află şi-L vestesc cu putere multă pe Iisus cel Răstignit!
Pr. Petru RONCEA
[1] vezi în Credinţa Ortodoxă, Ed. Trinitas, Iaşi, 1999, p 7;
[2] Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, Ed. Sofia, Bucureşti, 1998, p 222.
