DOI OAMENI
Evanghelia Duminicii a 33-a după Rusalii
Cu evanghelia acestei duminici începe acea preafrumoasă perioadă de slujire întreit rugătoare în Biserică, ce se numeşte Triod, sau „trei ode“, trei rugăciuni de admiraţie a smeririi lui Dumnezeu, Cel care, luând asupra Sa păcatul lumii de la intrarea în templul umanităţii, Îşi poartă crucea, umilindu-Se, până la altarul Golgotei Sale. După El au mers necontenit mulţimile, totdeauna însă dezbinate din cauza prezenţei Lui. Dezbinate nu pentru că, din cauza lui Hristos, din doi oameni buni, unul s-a făcut rău, ci că, din doi oameni răi, unul şi-a revenit la ceea ce trebuia să fie. Doar pentru aceasta a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume, ca s-o mântuiască! Numai că nu toţi oamenii au primit cuvântul adevărului şi chemarea la pocăinţă.
Apostolul duminicii acesteia ne zugrăveşte condiţia acestor două feluri de oameni în care prezenţa Mântuitorului Iisus împarte lumea: unii care voiesc să trăiască cucernic în Hristos, pasibili mereu de prigonire, alţii, răi şi amăgitori, rătăciţi şi rătăcind mereu pe alţii în răutatea lor (vezi II Tim 3, 12-13).
Cele două oşti intră azi în templu să se roage. Vameşul şi fariseul sunt arhetipurile fiecăreia din ele. În străfundurile sufleteşti, rugăciunea stă ca o relaţie ontologică dintre om şi Creatorul său. Oare nu toţi mergem la biserică pentru rugăciune? Oare nu toţi zicem „Doamne, miluieşte“? Şi totuşi, în Biserică, există mereu două feluri de oameni, două grupări care se disting între ele prin modul cum înţeleg dacă au sau nu dreptul de a fi ascultate în rugăciunile lor. Pasul cel bun pe urma lui Hristos este cel făcut pe calea smereniei. Că asta înseamnă smerenia: să fii umilit de gândul că nu meriţi să fii ascultat de Dumnezeu. Pe asta o avea vameşul. O vedem şi din faptul că înainta cu multă greutate în urma Domnului. Fariseul e de mult timp înaintea Mântuitorului. De-abia suntem la începutul Triodului şi el a şi ajuns la treptele Altarului, e lângă Golgota. N-are pentru ce să facă pocăinţă, aşa că înaintează grăbit la Potir. Şi-a înşirat meritele pentru care socotea că are dreptul de a-i fi ascultată rugăciunea şi a fi răsplătit după cuviinţă. Pentru el, rugăciunea Doamne, miluieşte! nu-şi află sens. De aceea nici nu-şi întinează împreună cu vameşul gâtlejul cu aceste vorbe umilitoare. El se roagă în taină cu cuvintele lui, făcând caz de ceea ce, de altfel, era dator să împlinească.
El stă drept, nu adică în picioare neapărat. Poate se nevoieşte tot timpul chiar în genunchi, până şi atunci când rânduiala Bisericii opreşte îngenunchierile. I se pare însă că a ajuns la măsura bărbatului desăvârşit, în urma comparaţiei pe care şi-a făcut-o nu cu cei dinainte, mai drepţi decât el, ci cu cei din urma lui. Cu cei din lumea din care l-a smuls Hristos. Cu ceilalţi oameni care nici nu vin la biserică şi chiar cu cei care vin de la vama păcatului, dar se întorc în aceeaşi mocirlă a fărădelegilor. Nici nu-i greu să se compare cu aceştia. De aceea stă drept, adică mândru, şi cu ochii spre cer, aşteptându-şi răsplata pentru faptele sale meritorii.
Vameşul îşi simte inima răsucindu-i-se în piept. Se zvârcoleşte de durerea că nu va fi primită jertfa venirii sale la biserică. Se roagă să fie miluit de Dumnezeu, dar inima-i spune că nu merită să-i fie ascultată cererea. Smerenia nu-i ceva care se manifestă în afară. Ea ţine de simţământul inimii. Ceea ce izbeşte privirea poate avea legătură cu actul smereniei, dar nu este mărturie suficientă pentru aceasta. Dumnezeu cunoaşte inima noastră şi numai El ne poate spune care dintre cele două grupări, dintre cele două oşti din Biserică, dintre cei doi oameni se pogoară mai îndreptaţi în mormânt.
Pe urma lui Hristos merg pururea doi oameni. Mergem împreună, iubite cititor! Mergem mulţi, mulţime numeroasă pe calea ce duce, prin Postul Mare, la Înviere. Oare o să asculte Dumnezeu rugăciunile pocăinţei noastre? Sfinţii Părinţi spun că rar se roagă oamenii precum fariseul, dar cu inima puţini sunt care nu simt ca el.
Pr. Petru RONCEA
