Sfaturi către monahi (T). Rugăciunea (2)
Munca multă, cu oboseala şi împrăştierea ei, mai ales când se face în grabă alungă trezvia şi sălbăticeşte sufletul. Aceasta, deoarece prin neglijarea rugăciunii şi a îndatoririlor duhovniceşti, vrăjmaşul ne ocupă înălţimile noastre duhovniceşti şi ne luptă cu trupul şi cu gândurile netrebnicindu-ne toate puterile sufleteşti şi trupeşti şi tăindu-ne comuniunea cu Dumnezeu. Şi atunci este firesc ca sufletul nostru să fie robit de patimi.
Dar munca făcută cu dreaptă socoteală ajută mult, mai ales începătorii, pentru că aduce omului îndoita sănătate şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că, pe lângă faptul că omul îşi iconomiseşte cele absolut necesare pentru sine, poate să dea şi binecuvântări celorlalţi. Astfel se slăveşte numele lui Dumnezeu şi se iartă şi păcatele rudelor sale adormite în Domnul. Monahului i se cere nobleţea duhovnicească, adică să dea milostenie, iar nu să trăiască din ea, mai ales dacă este tânăr şi sănătos. Nobleţea duhovnicească ajută mult, deoarece dă aripi sufletului, iar pacea lăuntrică face trupul să se întreţină cu puţină hrană.
Lucrul de mână care se face în pace şi cu rugăciune se sfinţeşte şi sfinţeşte la rândul său şi pe oamenii care-l folosesc. Pe când cel care se face cu grabă şi nervozitate transmite această stare demonică şi celorlalţi. Munca în grabă care se face cu nelinişte este caracteristică oamenilor lumeşti.
Pe monah îl împodobesc pacea lăuntrică şi exterioară, evlavia şi rugăciunea neîncetată făcută pentru sfinţirea sufletului său şi a sufletelor semenilor săi, care nu au prilejul să se roage.
Atunci când lucrul de mână se întâmplă să fie zgomotos, mult ajută să psalmodiem încet până ce sufletul va ajunge la acel punct al răpirii dumnezeieşti, când nu va mai auzi zgomotele sau le va auzi când va voi sau, mai degrabă, când mintea sa va coborî din cer. Lucrul de mână va trebui să fie simplu, pentru ca mâinile să se obişnuiască să lucreze singure, fără să aibă nevoie de minte.
Este nevoie de multă atenţie ca să nu cheltuim toate puterile noastre trupeşti la lucrul de mână, iar apoi să nu ne putem face îndatoririle noastre duhovniceşti sau să le facem, dar fără tragere de inimă, aşteptând să ajungă crucea metaniei în mână şi să se termine metaniile, care însă ajută mai mult decât toate celelalte nevoinţe duhovniceşti.
Prin metanii ne închinăm lui Dumnezeu cu smerenie şi Îi cerem mila Sa să ne ierte păcatele noastre. Rugăciunile făcute cu metaniile pentru noi sau pentru semenii noştri (vii sau morţi) sunt lucrarea de temelie a monahului, care nu se sfârşeşte niciodată, ajunge numai să aibă mărime de suflet ca să lucreze cu pocăinţă. Iar dacă ne vom pierde în lucruri fără valoare, secundare, ne vom pierde în cele din urmă şi sufletul.
Metaniile multe se fac de obicei atunci când inima noastră saltă de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, pentru că sufletul se manifestă şi prin această întraripare prin metanii, care aduc belşug de har şi nepătimire trupească.
Metaniile multe, la început, alungă chiar şi burţile nefireşti şi dau omului posibilitatea să urce uşor la înălţimile duhovniceşti ale virtuţilor, aşa cum urcă cineva pe înălţimile munţilor cu multă uşurinţă, fără să gâfâie.
Dar dacă nu ne nevoim, vom rămâne într-un loc sau ne vom mişca greu. Însă de vom avea multă smerenie, mâna lui Dumnezeu ne va urca la cer în dar. Dar dacă nici smerenie nu avem, – ferească Dumnezeu! –, vom aluneca pe povârnişul cel mare. Este bine să ne nevoim mult, cu multă smerenie, fără să cercetăm şi să judecăm pe ceilalţi, ci numai pe noi înşine, dacă vrem să dobândim sănătatea duhovnicească.
Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005.\
