Popas duhovnicesc la Întâmpinarea Domnului
În Evanghelia după Luca, capitolul 2, versetele 22-40, se află expus miezul Praznicului din 2 februarie: Întâmpinarea Domnului. De altfel, acesta este chiar textul evangheliei ce se citeşte la Sfânta Liturghie a acestei măreţe sărbători. Dar temeiul acestui Praznic îl aflăm din prima paremie ce se citeşte la Vecernie, anume din Ieşire 13, 1-3; 11-12; 14-16 şi Levitic 12. Motivaţiile scripturistice ale Praznicului Întâmpinării Domnului, cunoscute mai dinainte de sărbătoare prin citirea acestei prime paremii, întăresc mai mult evlavia creştină în faţa icoanei în care Dumnezeul Întrupat stă legănat în faţa tabernacolului de braţele obosite-n aşteptare ale bătrânului Simeon.
După Lege, patruzeci de zile, în cazul naşterii unui băiat, şi dublu, pentru o fată, mama nu mai putea să cerceteze templul nici să se atingă de lucrurile sfinţite. Oare nu păstra Legea, prin aceasta, pururi vie partea de vinovăţie a omului, în urma căderii în păcat, chiar şi în roada iubirii legiuite? Tocmai de aceea, Legiuitorul a arătat că primele produse ale familiei, ca şi ale pământului, care şi el a fost blestemat, să fie aduse ca dar lui Dumnezeu, în semn de răscumpărare a vinovăţiei. Şi acestea trebuia să rămână ale Domnului. Dar, cum Legea recunoştea şi importanta instituţie a preoţiei, ai cărei purtători erau membrii seminţiei lui Levi, atunci pentru întâii-născuţi ai celorlalte seminţii s-a statornicit dreptul de răscumpărare de la această obligaţie. Textul însuşi al primei paremii ne destăinuie preţul răscumpărării: un miel de un an, pentru arderea de tot, şi un pui de porumbel sau o turturică, drept jertfă pentru păcat. Pentru cei mai nevoiaşi, acest preţ se rezuma doar la două turturele sau doi pui de porumbel, unul pentru ardere de tot, celălalt, ca jertfă pentru păcat.
O, dar care era necurăţia Maicii Domnului care a născut pe Hristos în afara firii? Sau trebuia Pruncul să fie afierosit lui Dumnezeu, El, Care era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut din veci din Tatăl? Însă lucrarea lui Dumnezeu cerea tăcere şi cinstirea Legii se lucra atât de atent în conştiinţa Sfintei Fecioare, încât ea a pus mai presus aceasta decât destăinuirea marii taine ce-o ascundea în inimă.
Iată deci că, la patruzeci de zile după mântuitoarea Întrupare şi Naştere a Domnului nostru Iisus, a fost şi El adus la Templu de Preasfânta Lui Maică şi de Dreptul Iosif, după obiceiul Legii celei vechi. Cu această ocazie, Sfântul Andrei Criteanul se minunează, exclamând: „Cel ce este purtat pe heruvimi şi este lăudat de serafimi, astăzi fiind adus în dumnezeiescul Templu, după Lege, şade ca pe un scaun în braţele bătrânului; şi de la Iosif primeşte daruri vrednice de Dumnezeu, o pereche de turturele, adică neprihănita Biserică şi poporul cel nou, cel ales din păgâni; şi doi pui de porumbel, ca un începător al Legii celei vechi şi al celei noi. Iar Simeon, primind sfârşitul făgăduinţei făcute lui, binecuvântând pe Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, semnele pătimirii sale mai înainte le-a spus; şi de la Domnul a cerut liberare, strigând: „Acum liberează-mă, Stăpâne, precum mai înainte mi-ai făgăduit; că Te-am văzut pe Tine, Lumina cea mai înainte de veci, Domnul şi Mântuitorul poporului celui numit cu numele Tău“ (Slava Stihoavnei Vecerniei Praznicului).
Aşadar, în Templu, un bătrân pe nume Simeon, după relatarea Evangheliei (Luca 2, 29-32), aştepta să zărească vreun semn mesianic pe vreunul din ultimii născuţi din Israel. De altfel, erau în Ierusalim şi în jur mai mulţi oameni credincioşi, care, în evlavia lor, simţind apăsarea vremii pe care-o trăiau şi aşteptând cu înfocare mântuirea lui Israel, suspinau către cer pentru plinirea vremii. În vremea aceasta, unuia mai bătrân, Duhul Sfânt i-a dat ghes să zăbovească la intrarea în sanctuar mai ales acum, când încă era linişte la Ierusalim. Căci magii nu ajunseseră în cetatea de scaun, s-o tulbure. Şi Dreptul Simeon ascultă şoapta Duhului Sfânt. Căci tot prin făgăduinţă primise că nu va vedea moartea mai înainte de a legăna trupul Hristosului Domnului. Se spune, după o tradiţie, că Simeon fusese unul din cei şaptezeci de traducători ai versiunii evreieşti a Bibliei Vechiului Testament în limba greacă. Căzându-i să traducă cartea Prorocului Isaia, el s-a îndoit de prorocia despre naşterea lui Emanuel dintr-o Fecioară (Is 7, 14), drept pentru care i s-a prevestit că nu va muri până se va întâmpla minunea. Şi acum el avea peste trei sute de ani de la naştere, când venise vremea ca Legea vechii slove să binecuvânteze Legea cea nouă, care venea cu puterea de mântuire a tuturor popoarelor lumii, spre slava noului Israel.
Ce înălţător răsună la sfârşitul fiecărei Vecernii zicerea lui Simeon cel plin de Duh Sfânt, sens pentru Utrenia ce urmează: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace. Că văzură ochii mei mântuirea Ta…“ (Lc 2, 29-30)! Cine este mântuirea lui Dumnezeu? Sfântul Vasile cel Mare, în omilia la psalmul 61, versetul 1, (vezi PSB 17, p 332) spune că „Scriptura obişnuieşte să numească pe Hristosul lui Dumnezeu «mântuire», după cum spune şi Simeon“.
„Plecându-se bătrânul şi, dumnezeieşte insuflat, atingându-se de picioarele celei ce n-a ştiut de nuntă, ale Maicii lui Dumnezeu, a zis: Foc porţi, curată, şi mă înfricoşez a lua în braţe pe Dumnezeu, Lumina cea neînserată, pe Cel Ce stăpâneşte pacea“ (Slava Cântării a 5-a a Canonului Praznicului). Dar n-a rămas la această uimire, ci i-a mai spus şi cuvinte ce aveau să se împlinească mai târziu. Vorbea profetic, pentru că asculta de Duhul Sfânt: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri“ (Lc 2, 34). Sfântul Vasile cel Mare, într-una din epistolele sale (Epistola 260, către episcopul Optim, vezi PSB 12, p 536) crede că „Mântuitorul e pentru cădere şi pentru înviere, dar nu pentru că unii cad şi alţii se ridică, ci tocmai pentru că din noi cade ce e mai rău şi învie ceea ce este mai bun. Arătarea Domnului e în stare să nimicească patimile trupului şi să trezească însuşirile proprii sufletului… Dacă nu părăsim desfrâul, atunci nici înţelepciunea nu înviază. Dacă nu părăsim nebuniile, nici cuminţenia nu se va ivi. Aşa trebuie înţelese cuvintele: «spre căderea şi ridicarea multora»“.
În continuare, zice Simeon: „Ca un semn care va stârni împotriviri şi prin sufletul tău va trece sabia“ acestor împotriviri. Ştiut este că semnul este Crucea, sminteală potrivnicilor lui Hristos peste vremi, durere nemângâiată pentru Maica Domnului.
Născătoarea de Dumnezeu, Maria, uşa cea cerească şi scaunul heruvimilor, purtând, ca un nor de lumină, pe Împăratul Slavei Cel mai înainte de luceafăr, punea toate aceste înştiinţări la inima ei. Sfântul Simeon, bătrânul, se simţea de acum liber, pentru că-şi văzuse Mântuitorul, dar inima Preacuratei se lega tot mai strâns de înştiinţările profetice despre Fiul ei. „Datu-mi-ai mie, strigat-a Simeon, bucuria mântuirii Tale, Hristoase; primeşte pe slujitorul Tău, care a sfârşit de lucrat în umbra Legii, pe slujitorul propovăduitor al harului celui nou, care cu laudă Te slăveşte“, zice un tropar de la Cântarea a 9-a. Simeon se grăbea să dovedească lui Adam şi Evei vestirea cea bună că Soarele-Hristos a venit pe nor uşor, ca un prunc, la Templu, cum zice o stihiră a Cântării a 7-a: „Lui Adam, celui ce locuieşte în iad, merg să-i dovedesc, şi Evei să-i aduc bună-vestire, a strigat Simeon cu proorocii dănţuind: Bine este cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri“. Însă Fecioara nestricată mai degrabă ar fi rămas cleşte purtând pe cărbunele arzător (Is 6, 6), decât Maică îndurerată văzându-şi Iubirea răstignită.
Ana proorociţa, văduva vechii Legi, a cunoscut şi ea stricarea blestemului strămoaşei Eva, căci asculta de Duhul Sfânt, Care o legase de Templu cu postul şi rugăciunea. Şi unuia şi celeilalte Duhul Sfânt le lungise viaţa, ca să-L întâlnească pe Mesia. Şi unul şi cealaltă se eliberaseră acum de o mare aşteptare. El, umbra lui Adam, şi ea, umbra Evei, întruchipau aşteptarea Vechiului Testament în împlinirea Protoevangheliei (Fac 3, 15).
Pruncul legănat de dumnezeiescul bătrân avea să fie pentru cei neplecaţi piatră de poticnire şi de sminteală, dar pentru cei credincioşi, care văd în umbra Legii că „…toată partea bărbătească ce deschide pântecele, sfânt lui Dumnezeu este“, pentru totdeauna mântuire neclintită.
Pr. Petru Roncea
sursa: potirulviisoarei.ro
