ZIS-A DOMNUL…
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu (II Tim 3, 16) şi Acelaşi Duh Sfânt i-a inspirat pe toţi scriitorii Bibliei. Dar există în Sfânta Scriptură expresii care au fost rostite de însăşi gura Domnului şi acestea, după o tradiţie mai veche, sunt socotite cuvintele de aur ale Bibliei. În evanghelia duminicii dinaintea Înălţării Sfintei Cruci se află poate cele mai pline de iubire cuvinte de aur ale Bibliei în care se ascund temeiurile mântuirii noastre sufleteşti şi prin care ni se vădeşte, în parte, desigur, veşnica dragoste de oameni a lui Dumnezeu. Mi-aduc aminte de când eram copil cum părinţii ne spuneau că versetul de aur al Bibliei este cel de la Ioan 3, 16 şi poate că primul text din Sfintele Scripturi pe care l-am învăţat pe de rost, după Tatăl Nostru, acesta va fi fost. Şi pe acesta îl legam mereu de proorocia din Isaia 53, 5, pe care o repetam, înlocuind pronumele noi şi noastre cu numele fiecăruia dintre noi, asumându-ne în parte fiecare Jertfa şi Iubirea Domnului.
În Sfânta Evanghelie, expresia: „Zis-a Domnul“ este atât de des întâlnită la începutul multor texte, devenind un fel de laitmotiv care ne atenţionează că ceea ce urmează a fost rostit de însăşi gura Domnului. Textele narative încep de obicei cu expresia: „În vremea aceea…“, dar începutul „Zis-a Domnul“ aşează auditoriul direct în faţa lui Hristos Care ne grăieşte Cuvântul lui Dumnezeu.
Mântuitorul vorbea cu Nicodim. Acesta era fariseu şi, din pricina grosimii minţii, nu putea înţelege nicidecum învăţăturile înalte ale Domnului. Oare nu până astăzi atâţia dintre creştini nu reuşesc să treacă dincolo de simpla observare a aportului omenesc la renaşterea sufletească, adică să se înalţe la înţelegerea dogmelor dumnezeieşti cu care Mântuitorul începuse dialogul cu Nicodim? Acest fariseu, deşi era învăţător al lui Israel, îndrăznise să se împotrivească lui Hristos. El are însă circumstanţe atenuante, că-i la prima atingere de Taină. O, dar cum Mântuitorul a zis altă dată că „nu este ucenic mai presus de învăţătorul său“ (Mt 10, 24), cu ce înverşunare nu se vor fi ridicat apoi vechii catehizaţi ai lui Nicodim împotriva Fiului lui Dumnezeu! Parcă-i vedem peste veacuri cum se ceartă cu Părinţii Bisericii care văd în naşterea de Sus întâi Taina cea mare a Botezului, pe când ei se tot întreabă cum s-ar putea ca o afundare în apă să renască un om pentru veşnicie. Desigur că şi ei au dreptate atunci când susţin necesitatea pocăinţei ca revigorare a înnoirii de la Botez pe care şi Părinţii o accentuează, ca de exemplu, Sfântul Atanasie cel Mare şi alţi mari dascăli ai Bisericii. Dar a minimaliza sau a nu vrea să înţelegi tainele teologiei înseamnă deja împotrivire faţă de Hristos şi tocmai în asta se sufoca Nicodim. Poate că venirea în întunericul nopţii la Iisus însemna şi o anumită suficienţă în acumulările de la sinagogă care-l va face să n-aibă întrebări fără răspuns pe care să le pună Învăţătorului venit de la Dumnezeu, ci, dimpotrivă, la incursiunea Mântuitorului în dogme mai înalte, să-şi permită chiar păreri oscilante.
Textul evangheliei de azi pleacă tocmai de la o reluare, în termeni simpli, a aceleiaşi taine a restaurării omului, dar cu asemănări luate din istoria poporului Israel pe care Nicodim o ştia atât de bine. Mântuitorul vrea să ne arate astfel că omul poate ajunge la cunoştinţa adevărului mai degrabă prin a explica cele săvârşite de demult, cuprinse în istoria biblică, şi care sunt chipuri ale celor ce aveau să fie, decât să facă afirmaţii duhovniceşti de mare valoare, dar care să fie prea mult deasupra nivelului Şcolii lui Nicodim. De aceea Se foloseşte de imaginea şarpelui de aramă, învăţându-ne cât de necesară este cunoaşterea istoriei. Altă dată a spus Domnul că Scripturile cercetate „mărturisesc despre Mine“ (Mt 5, 39), adică Biblia pregăteşte pe oameni pentru primirea lui Hristos, Singurul Care-i poate mântui. Sfântul Grigorie de Nyssa aseamănă atât de plastic cuvântul Scripturii cu nişte chei care deschid cele ascunse[1] şi uşa spre cer. Sfântul Chiril al Alexandriei, aprofundând această istorie cu şarpele de aramă, zice că „s-a făcut, deci, Dumnezeu-Cuvântul întru asemănarea trupului păcatului, ca să osândească, precum s-a scris, păcatul în trup (Rom 8, 3) şi să Se arate pricină veşnică de mântuire celor ce privesc la El printr-o credinţă tare şi prin pătrunderea dogmelor dumnezeieşti“[2].
În continuare, zis-a Domnul lui Nicodim cum şarpele cel mort din prăjină L-a închipuit tocmai pe El şi că iubirea lui Dumnezeu stă la temelia morţii Fiului Său pentru noi. Zisu-i-a şi despre credinţă, oarecum ruşinându-l pe Nicodim că-l vedea cum nu crede ceea ce El grăieşte. Ce, oare toţi din biserică cred cuvântul Evangheliei? Dar, remarcă Sfântul Chiril al Alexandriei: „a nu crede îndată, când învaţă Dumnezeu, ce este altceva dacă nu a învălui adevărul în păcatul minciunii?“[3] Şi, vai, cât de vrednici de judecată nu ne aflăm deseori, chiar şezând la umbra Crucii Mântuitorului! Dar Domnul, văzându-l pe Nicodim straşnic legat de Legea lui Moise, de judecata căreia se simţea urmărit ca un vinovat de moarte, îi oferă şansa harului prin naşterea din nou şi vieţuirea evanghelică; şansă greu de priceput înaintea Înălţării Sfintei Cruci, dar altfel percepută după săvârşirea înălţării în slavă a Crucii cu Hristos ţintuit pe ea. Abia atunci Nicodim a privit cu credinţă la noul Şarpe din prăjina Crucii. Şi dacă evanghelia Praznicului Înălţării Sfintei Cruci va arăta pe larg însăşi Răstignirea Domnului, cea din duminica de după Praznic, iarăşi zicere a Domnului, ne va chema să devenim noi înşine şerpi de aramă răstigniţi în pustiul unei lumi îngrozită de iminenţa morţii.
[1] Ierom. Dr. Agapie Corbu, Sfânta Scriptură şi tâlcuirea ei în opera Sfântului Grigorie de Nyssa, Ed. Teofania, Sibiu, 2003, p 82
[2] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, PSB 41, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p 176;
[3] Ibidem, p 177.
Pr. Petru RONCEA
