SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR ŞI TREMURAREA MORMÂNTULUI EUDOXIEI
Cine n-a auzit despre Sfântul Ioan Gură de Aur? Toată lumea se foloseşte de învăţăturile lui. Chiar şi cei care s-au lepădat de Biserică n‑au ce face şi mănâncă grâu dumnezeiesc din traista lui.
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia, pe la anul 344, din tatăl Secund şi mama Antuza. Dar a rămas, de mic, orfan de tată, astfel că mama a trebuit ca, de la vârsta de 20 de ani, când a rămas văduvă, să-l crească singură, câştigându-şi admiraţii chiar şi din partea păgânilor care exclamau: „Minunate femei se găsesc la creştini!“ (Vieţile Sfinţilor, 1898, pg. 415). Cel mai bun orator al secolului era pe atunci Libaniu. Acestuia i-a fost rânduit Ioan spre a-i oferi cel mai strălucit viitor de pe vremea aceea. Curând însă, ucenicul îşi depăşi maestrul. Când Libaniu fu întrebat pe cine lasă în loc, el zise: „Aş fi numit pe Ioan, dacă nu mi l-ar fi luat creştinii!“ (Idem).
Ocupaţia principală a Sfântului Ioan era însă adâncirea în adevărurile creştine.
„Ca un organ dumnezeiesc de cântare, strălucitor ca aurul şi încântător, iscusitule grăitor de cele dumnezeieşti, ai fost dăruit de Hristos Bisericii, Gură de Aur, cu frumos grai, care ca aurul străluceşti, fericite; minte împodobită cu aur, alăută a pocăinţei…“ – aşa îl arată a doua Sedealnă de la Utrenia Sfântului, din 27 ianuarie.
În această zi, Biserica prăznuieşte aducerea sfintelor sale moaşte din Comane în Biserica Sfinţilor Apostoli din cetatea împărătească.
Vrem să prezentăm, în continuare, câteva însemnări deosebite de după moartea Sfântului.
Se ştie că, ajuns pe scaunul patriarhal al Constantinopolului, datorită râvnei sale neobosite şi a curajului cu care apăra bunacuviinţă şi adevărurile creştine, a fost exilat în repetate rânduri din marea cetate de către împărăteasa Eudoxia. A fost chiar şi depus de un sinod de 30 de episcopi, în frunte cu Teofil al Alexandriei. Multe semne de mânie cerească s-au arătat atunci în cetatea împărătească, după alungarea Sfântului: un mare cutremur; o înfricoşată grindină; un foc mistuitor care a ieşit din scaunul Sfântului, vătămând biserica şi întorcându-se, ca prin minune, spre palatul împărătesc, mistuindu‑l; sfărâmarea statuii de argint a Eudoxiei etc.
Când, în sfârşit, a murit Sfântul Ioan în surghiun, câţiva dintre ucenicii săi credincioşi au mers la Roma unde era episcop Sfântul Inocenţiu, iar împărat, Onoriu, fratele lui Arcadie, cel care domnea la Constantinopol cu împărăteasa Eudoxia. Aceştia le-au povestit tot ce s-a întâmplat cu Sfântul Ioan. Sfântul Inocenţiu a trimis atunci o înfricoşătoare afurisenie împăratului Arcadie:
„Sângele dreptului Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta, împărate Arcadie, precum de demult sângele lui Abel a strigat asupra lui Cain, ucigătorul de frate; căci în vreme de pace ai ridicat prigoană asupra Bisericii, izgonind pe păstorul şi arhiereul ei cel adevărat, cu care împreună chiar pe Hristos-Dumnezeu – vai! – L-ai izgonit şi ai vândut turma lui Hristos năimiţilor arhierei, şi nu adevăraţilor păstori!
Dar eu nu mă întristez pentru Sfântul Ioan (…), ci mă mâhnesc pentru pierzarea ta, căci, pentru ca să faci voia unei femei rele şi nebune, ai lipsit lumea de învăţăturile cele cu miere curgătoare şi de viaţă făcătoare ale lui Ioan de trei ori fericitul.
Pentru aceasta, şi eu, preaumilitul, căruia mi s-a încredinţat scaunul Romei, te canonisesc pe tine şi pe femeia ta şi vă îndepărtez de la Sfânta Împărtăşire a dumnezeieştilor Taine ale lui Hristos. Şi care va îndrăzni a vă împărtăşi pe voi să fie caterisit şi neiertat (…)
Iar pe Arsachie, pe care l‑aţi pus pe scaunul Sfântului Ioan, pe acela îl caterisim împreună cu toţi aceia care s-au împărtăşit cu dânsul. Căci în chip prea nelegiuit a luat cinstea arhieriei, el, nevrednicul. Iar pe Teofil nu numai îl caterisim, ci îl şi afurisim să fie anatemizat şi străin de Hristos. Acestea, precum le legăm noi pe pământ, să fie legate şi în ceruri, precum se zice în Sfânta Evanghelie“ (Vieţile Sfinţilor pe Ianuarie, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, pg 550).
Împăratul Onoriu, la rândul său, i-a trimis o scrisoare jalnică lui Arcadie, zicându-i:
„Frate Arcadie, nu ştiu ce lucrare potrivnică şi drăcească te-a plecat să te încredinţezi unei femei rele şi răzvrătite, care te-a îndemnat să faci nişte lucruri ca acestea, pe care nici un alt împărat creştin dreptcredincios nu le-a făcut niciodată; şi pentru care te osândesc şi te prihănesc toţi preacuvioşii episcopi cei de aici, că ai scos pe marele arhiereu al lui Dumnezeu fără judecată, fără socoteală şi fără rânduială, din scaunul lui, şi l-ai omorât cu chinurile pe care i le-au dat robii tăi cei răi, în nedreptul surghiun, unde l-ai trimis (…)“ (Idem).
Arcadie a fost foarte mişcat de certarea şi canonisirea dată. S-a sculat şi pe toţi cei care au participat la exilarea Sfântului i-a bătut sau chiar i-a omorât pe unii. Pe împărăteasa Eudoxia însăşi cu mâinile sale a bătut-o fără milă şi a închis-o într-o casă de desfrânare, poruncind ca nimeni să n-o cerceteze, astfel încât, căzând în boală grea, a murit acolo în chinuri groaznice.
Apoi şi-a cerut iertare de le papa Inocenţiu:
„Eu, o! arhiereule al lui Dumnezeu, nimic n-am ştiut din cele câte s-au lucrat (…). Nici de scoaterea marelui Ioan n-am fost vinovat, ci ticăloşii episcopi, care, arătând nişte canoane oarecum bisericeşti, au primit păcatul asupra necuratelor lor suflete. (…) Iar pe noi ne iartă prin părinteasca ta iubire de oameni ce ai asupra noastră şi să nu ne mai lipseşti de sfinţita împărtăşire a Preacuratelor şi de viaţă Făcătoarelor Taine. Căci şi pe Eudoxia cu necinste am pedepsit-o şi greu am bătut-o, din care cauză a căzut în grele boli şi zace la pat. Deci nu ne pedepsi mai mult, cinstite părinte, căci nici Stăpânul nu osândeşte de două ori pentru un păcat; mai ales când ne pocăim din toată inima noastră; se cuvine, dar, după nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, să ne ierţi şi cuvioşia ta“ (Idem, pg 551-552).
Văzând papa scrisorile lui Arcadie, a scris către preacinstitul Proclu, ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur, care era episcop al Cizicului, să meargă şi să dezlege legătura împăraţilor, iar pe Teofil, episcopul, să-l trimită la Tesalonic, spre a se întâlni cu Sfântul Inocenţiu. Teofil însă n-a mai putut ajunge să capete iertare de la Inocenţiu, căci o boală necruţătoare l-a ţinut pe loc până ce a murit în grele chinuri.
„Organ al Duhului Făcătorului a toate te-ai arătat, Gură de Aur, răsunând preaplăcut; iar tirana a asurzit ca o aspidă, şi cu moarte ticăloasă i s-a răsplătit“ (Slava Cântării a 6-a a Canonului ierarhului).
Astfel a murit şi Eudoxia, împărăteasa. După ce a fost îngropată, mormântul îi sălta şi se clătina, astfel încât era mare spaimă pentru cei care se apropiau de el. Ea a avut patru fete şi un fiu, Teodosie, care avea opt ani când a murit, mai târziu, tatăl lor, împăratul Arcadie. Ajungând acesta la vârsta legiuită să devină împărat – împărăţia fusese condusă până atunci de una din surorile lui, Pulcheria –, sfătuit fiind şi de Sfântul Proclu care era acum arhiepiscop al Constantinopolului, a trimis oameni să aducă sfintele moaşte ale lui Ioan de la Comane, aşa după cum arată şi Slava de la Doamne, strigat‑am: „Nu se cuvenea ţie, părinte Hrisostom, lăsând împărăteasca cetate, să locuieşti în Comane. Pentru aceasta, de Dumnezeu povăţuită fiind toată adunarea împărătească, iarăşi te-ai întors întru cele împărăteşti…“.
Tânărul împărat, Teodosie, a trimis întâi nişte oameni cucernici să aducă moaştele de la Comane. Dar, deşi erau mai mulţi, n-au putut să le mişte din loc. Aflând împăratul, i-a trimis pe soli înapoi, ducând cu ei şi o scrisoare a sa care glăsuia astfel: „Către dascălul cel a toată lumea şi patriarhul Ioan Hrisostom, scrie împăratul Teodosie. Eu, socotind, nu din necredinţă, ci din nepedepsirea şi neluarea-aminte a mea că cinstitele moaşte se află ca şi trupurile celorlalţi oameni, neîmpărtăşite de dumnezeiescul dar, am trimis să le aducă cum s-ar întâmpla, fără cuviincioasa evlavie; pentru aceasta, cu dreptate n-am dobândit aceea pentru ce m-am sârguit. Deci acum, iarăşi scriu către sfinţenia ta, ca şi cum ai fi viu, această rugăciune, cerând ca să ne ierţi pentru nerecunoştinţa cea mai dinainte şi să binevoieşti a veni cu pace într-ale tale, ca să te primească cu multă dorire şi osârdie fiii tăi, căci dorim foarte mult iertarea păcatelor prin rugăciunile tale cele bineprimite“ (Vieţile Sfinţilor pe Ianuarie, pg 554).
În fine, săvârşind multe minuni, sfintele moaşte au ajuns în Constantinopol. Împăratul şi-a luat coroana de pe cap, a sărutat picioarele marelui Ioan, udându-le cu lacrimi fierbinţi şi zicând:
„Iartă, o, sfinte al lui Dumnezeu, fărădelegea celei care te-a nedreptăţit! Milostiveşte-te spre dânsa, o, preamilostivule! Şi precum, când ai trăit tu, ai împrăştiat şi ai izgonit departe de fiii tăi patima pomenirii de rău, cu toată puterea, astfel şi acum, urmând pilda nepomenirii de rău, iartă fărădelegea maicii mele; şi, ca semn că te-ai milostivit spre dânsa şi ai iertat-o, fă să înceteze tremurarea mormântului“ (Idem, pg 555). Şi îndată cutremurul mormântului Eudoxiei, care dura de 33 de ani, a încetat. Căci, ducându-l şi aşezându-l în scaunul arhieresc, când au strigat cu toţii: „Ia-ţi scaunul tău, sfinte!“, atunci se petrecu o mare minune: Sfântul Ioan, deschizându-şi gura cea de aur izvorâtoare, a strigat: „Pace tuturor, dragoste şi milă să fie la tot poporul şi Eudoxiei iertare!“ Cu adevărat, deşi era de 33 de ani mort, trupul lui a rămas străpuns de puterea Duhului Sfânt care-l păstra nepieritor.
Cinstirea Sfântului Ioan Gură de Aur o facem şi noi ori de câte ori participăm la Sfânta Liturghie, la a cărei desăvârşire şi-a pus şi el sufletul. Să-i cerem împreună cu Ghermano, cel care i-a compus textul Slavei Laudelor Sfântului, să ne fie de ajutor la sfârşitul vieţii:
„Părinte Gură de Aur, ca un râu pornit din dumnezeiesc izvor, ieşind în chip tainic din Eden şi străbătând cele patru laturi ale lumii, prin cuvintele tale ai adăpat marginile pământului şi pe tot credinciosul cu învăţătura ta cea cu totul de aur. Pentru aceasta, cu întoarcerea dumnezeieştilor tale moaşte, limpede pe noi cetăţeni scriindu-ne, părinte, roagă-te să se mântuiască sufletele celor ce te lăudăm pe tine“.
Preot Petru RONCEA
